Declaraţia preşedintelui american Truman, din martie 1947 a fost percepută în societatea americană ca o veritabilă declaraţie de război rece a S.U.A., la adresa nu numai a U.R.S.S. dar şi a comunismului în general. În esenţă, declaraţia cuprindea hotărârea S.U.A. de a „susţine popoarele libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmate sau a presiunilor venite din exterior”.George Kennan s-a arătat realmente surprins de declaraţia preşedintelui american, deoarece prin conţinutul ei , reprezenta de fapt o declaraţie de război împotriva comunismului, ceea ce fundamenta doctrina administraţiei Truman pe o perspectivă anticomunistă şi nu antisovietică. În felul acesta, comenta Kennan, S.U.A. se angaja să lupte împotriva oricărei manifestări de sorginte comunistă de pe glob şi să sprijine în mod automat, orice mişcare anticomunistă. Kennan a criticat, de asemenea, caracterul militar al doctrinei Truman, deoarece U.R.S.S. la vremea respectivă constituia doar o ameninţare politică, nu şi militară. De altfel, Kennan se pronunţa categoric împotriva Alianţei Atlanticului de Nord, considerând-o o instituţie inadecvată situaţiei din Europa, a cărei existenţă nu conducea decât la agravarea tensiunii dintre Est şi Vest. Existenţa unui sistem internaţional bipolar, presupunea un echilibru al puterii de sumă zero, prin care orice acumulare la unul din actorii principali, era urmată de o contrareplică a celuilalt actor. Organizaţia militară a S.U.A. şi a Europei, N.A.T.O. a fost urmată de înfiinţarea Tratatului de la Varşovia, organizaţie militară a ţărilor din blocul socialist, în care rolul de lider revenea Moscovei. În acelaşi timp, S.U.A., a trebuit să lupte cu efectul de bumerang pe care la generat doctrina Truman. Extinzând garanţiile americane la nivel global, S.U.A. s-au văzut nevoite să-şi onoreze toate angajamentele, pentru ca descurajarea să fie credibilă. Menţinerea imaginii de mare putere, era un lucru deosebit de important, pentru a controla elementul psihologic al puterii. Implicarea S.U.A. în Vietnam, demonstrează concludent această perspectivă. În realitate s-a dovedit, că războiul din Vietnam, sau mai bine zis eşecul american din această confruntare s-a datorat unor erori conceptuale. Înainte de toate, importanţa exagerată care s-a acordat Asiei de Sud-Est în contextul menţinerii ordinii mondiale s-a dovedit a fi un calcul greşit al administraţiei americane, care nu a putut discerne interesele esenţiale de cele secundare. Interesant de relevat este că S.U.A. au fost afectate mai mult de forma pe care a luat-o implicarea în Vietnam, decât angajarea în sine. La un moment dat s-a ajuns în situaţia ca S.U.A. în urma angajării masive din punct de vedere militar să nu mai poată da înapoi şi să se afunde tot mai mult într-un conflict al cărui deznodământ nu era greu de anticipat.13.
Revenind la doctrina Truman, trebuie precizat faptul că ce a rămas în istoria războiului rece drept reperul cel mai important în faza de debut a perioadei, care a determinat o anumită conduită din partea S.U.A., faţă de principalul adversar, U.R.S.S., chiar dacă ulterior au fost aplicate o serie de corective, atmosfera de ostilitate şi de confruntare dintre cele două mari puteri s-a menţinut, fiind o importantă caracteristică a acestei etape istorice a secolului XX.
Situaţia economică a Europei după cel de-al doilea război mondial, a determinat S.U.A. să acorde imediat un ajutor economic statelor europene, mai ales că exista potenţial riscul, ca datorită consecinţelor dezastruoase ale războiului, influenţa U.R.S.S. asupra unor ţări din Europa occidentală să devină o realitate. La începutul lunii mai 1947, în cadrul Departamentului de Stat s-a constituit un birou special de planificare politică, condus chiar de George Kennan, care avea misiunea de a elabora un program economic şi financiar pentru Europa14. O lună mai târziu, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american George Marshall, declara cu prilejul unei vizite la Universitatea Harvard, că S.U.A. vor face tot ce este posibil pentru a ajuta Europa să-şi revină economic, cerând europenilor să-şi definească opţiunile: „Nu ar fi nici convenabil nici eficace, ca acest guvern (guvernul american) să încerce să stabilească unilateral un program destinat să pună pe picioare Europa din punct de vedere economic. Aceasta este treaba europenilor. Iniţiativa trebuie să vină din Europa. Rolul acestei ţări ar trebui să consiste în a furniza un ajutor prielnic pentru elaborarea unui program european şi, în consecinţă să sprijine acest program în cea mai mare măsură posibilă”15.
Propunerea lui Marshall, se adresa întregii Europe, deşi în mesaj se simţea o uşoară rezervă: „Programul va trebui să fie agreat de majoritatea, dacă nu de totalitatea naţiunilor europene”16.
Deşi planul Marshall se adresa şi ţărilor aflate sub influenţa Moscovei, după ce U.R.S.S., prin vocea ministrului său de externe, Molotov, a denunţat propunerea americană, ca fiind rezultatul politicii marilor puteri capitaliste , de a-şi subordona economic şi politic statele care acceptă ajutorul american, rând pe rând toate aceste ţări, inclusiv România, au refuzat participarea la oferta făcută de S.U.A..
U.R.S.S. la rândul său, putea beneficia de ajutorul american. Faptul însă, că n-a aderat la sistemul hotărât de Conferinţa de la Bretton Woods, respectiv să devină membră a Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional, era un semn clar al orientării sovietice. Nu este mai puţin adevărat că partea americană condiţiona acordarea creditelor de obligaţia autorităţilor sovietice de a furniza periodic informaţii referitoare la situaţia rezervelor de aur sau la situaţia financiară. Majoritatea analiştilor sunt unanimi în a aprecia că refuzul sovieticilor a fost determinat de teama că intrând în cooperare cu sistemul capitalist, care oferea o altă perspectivă cetăţenilor sovietici, să nu fie compromise principiile şi modul de viaţă comunism.Statele europene care au beneficiat de planul Marshall, s-au reunit în Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică, care s-a transformat mai târziu în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, a cărei principală menire era distribuirea banilor. Kennan a încercat şi o colaborare politică, în sensul de a coordona acţiunile ţărilor vest-europene, cu ale S.U.A., în scopul de a realiza un echilibru al puterii multipolar în Europa.
Post a Comment