În analiza pe care George Kennan o face politicii externe a U.R.S.S., porneşte de la istoricul acestei ţări, arătând că Rusia a fost supusă de-a lungul timpului la numeroase invazii, situaţie ce a creat în psihologia poporului rus un acut sentiment de insecuritate, ce s-a extins şi la elita conducătoare. Aşadar, sublinia Kennan, nu ideologia comunistă este originea comportamentului sovietic, ci tradiţia transmisă de la Rusia ţaristă, în virtutea căreia politica externă avea un pronunţat caracter expansionist7. U.R.S.S. fiind un stat pragmatic, îşi subordona ideologia obiectivelor strategice, altfel spus, ideologia depindea de scopurile politice şi nu invers. În acest sens, Kennan, sublinia: ”Aceasta înseamnă că adevărul nu este o constantă, ci este de fapt creat intenţionat, pentru anumite scopuri, de liderii sovietici însăşi. Adevărul poate varia de la o săptămână la alta şi de la o lună la alta.”8.
O caracteristică importantă a expansionismului sovietic remarcată de Kennan, era că acţiunea militară nu urmărea un scop în sine, esenţa politicii externe sovietice fiind realizarea unei hegemonii politice, deoarece implicarea într-o revoluţie socialistă mondială, care să conducă nemijlocit la o cuceriri de noi teritorii, necesită eforturi financiare şi materiale pe care U.R.S.S. nu-şi permite să le facă. De aceea politica externă sovietică este percepută ca o formă a politicii puterii, în care obiectivul central îl reprezintă analiza interesului şi în condiţiile promovării principiului „corelării de forţe”, ca instrument esenţial al realizării unei astfel de politici. Prin „corelarea de forţe”, politicienii sovietici înţelegeau folosirea tuturor metodelor, atât la nivel oficial, cât şi neoficial pentru promovarea pe plan internaţional a politicii sovietice. Aceasta presupunea dezvoltarea complexului militar-industrial, care reprezenta una din forţe, din care rezulta puterea U.R.S.S. şi folosirea oricărei oportunităţi apărute pe plan mondial, care putea determina slăbirea adversarului, respectiv încurajarea mişcărilor de stânga şi a conflictelor din lumea capitalistă. De asemenea ori de câte ori situaţia permitea, graniţele trebuiau extinse, sferele de influenţă deveneau domeniu asupra cărora nu se purta nici un fel de negocieri9.
Având la dispoziţie principalele direcţii ale politicii externe sovietice, S.U.A. şi-a putut fundamenta propria-i politică de securitate, care potrivit lui Kennan se baza pe două elemente principale: îngrădirea şi schimbarea. Conform abordării lui Kennan, S.U.A. trebuiau să-şi asume acest rol, având în vedere poziţia sa de lider al lumii capitaliste, care-i conferea statutul de legitimitate şi putere de a se opune expansionismului sovietic. Având în vedere că resursele americane erau şi ele limitate, Kennan considera că sunt de interes major pentru securitatea S.U.A., doar cinci zone de pe glob, respectiv; S.U.A., Marea Britanie, Germania, Japonia şi U.R.S.S. Precizând că sursa comportamentului sovietic trebuie căutată nu în ideologia sistemului, ci în tradiţionalismul său, Kennan propunea o politică americană antisovietică şi nu anticomunistă; „Este de la sine înţeles că pentru realizarea unei înţelegeri reuşite cu Rusia, guvernul străin în cauză ar trebui să rămână întotdeauna calm şi stăpân pe sine şi că pretenţiile sale faţă de politica Rusiei trebuie formulate în aşa fel încât să lase loc unei flexibilităţi care să nu ştirbească prea mult prestigiul Rusiei”10.
În viziunea lui Kennan, îngrădirea trebuie aplicată în trei etape. În prima etapă, trebuie exercitată o presiune internaţională, pentru susţinerea acelor forţe care se puteau sustrage controlului sovietic, şi în final se putea declanşa regenerarea sistemului socialist din interior. În etapa a doua, S.U.A. urmăreau să realizeze o balanţă a puterii stabilă şi multipolară, prin atragerea de noi aliaţi care trebuiau să-şi asume o parte din răspunderile S.U.A. întărind astfel frontul forţelor democratice. Şi, în sfârşit, în etapa a treia, obiectivul principal îl constituie realizarea unor modificări în plan conceptual a politicii internaţionale a U.R.S.S.: „Statelor Unite le stă în putere să mărească foarte mult presiunile sub care trebuie să opereze politica sovietică, să forţeze Kremlinul la un grad mult mai mare de moderaţie şi restrângere decât constatase în ultimii ani şi să încurajeze astfel acele tendinţe care se vor concretiza fie în prăbuşirea, fie în moderarea treptată a puterii sovietice. Nici o mişcare mistică sau mesianică nu poate face faţă la nesfârşit obstacolelor fără a se adapta în cele din urmă, într-un fel sau altul, logicii stării de lucruri existente”11. Până la urmă, Kennan admite că viitorul confruntării dintre cele două superputeri va aparţine aceleia care va reuşi să câştige competiţia pe plan intern , îndeplinind astfel cerinţele legitime ale societăţii. Proliferarea armelor de nimicire în masă, a constituit domeniul în care cele două superputeri au menţinut o competiţie de-a lungul întregii perioade a războiului rece, şi tocmai datorită descurajării nucleare reciproce, nu a fost posibil un incident major între S.U.A. şi U.R.S.S. Au fost însă şi momente când S.U.A. au adoptat destinderea pe plan internaţional, mizând pe faptul că mesajul său va fi înţeles şi în ultimă instanţă autorităţile sovietice vor adopta o politică externă, din care să dispară accentele expansioniste. Practic toată perioada războiului rece, a fost caracterizată de această alternanţă, între politica de îngrădire şi cea de destindere, astfel că dispariţia sistemului comunist a venit ca o confirmare a doctrinei americane.
Post a Comment