Destinderea ca element alternativ al perioadei războiului rece, a apărut în timpul administraţiei Nixon şi a fost susţinută de unul din cei mai valoroşi colaboratori ai săi, Henry Kissinger. Conştiente de riscurile la care se expun, S.U.A. au promovat o nouă doctrină, potrivit căreia, nu se puteau implica în orice mişcare anticomunistă sau în orice conflict apărut în relaţiile internaţionale, în locul echilibrului de sumă zero, fiind adoptată o atitudine mai flexibilă. Se făcea în felul acesta distincţie între interesele fundamentale şi cele periferice, S.U.A. urmând să se implice doar în acele conflicte care erau de interes major pentru securitatea ţării. Imaginea S.U.A. a avut foarte mult de suferit în timpul războiului din Vietnam, atât în interior cât şi în exterior, situaţie de care a profitat U.R.S.S., care a declanşat o puternică ofensivă diplomatică în ţările în curs de dezvoltare, pentru a-şi promova interesele.
Reacţia americană la politica Uniunii Sovietice a fost punerea în centrul acţiunilor desfăşurate pe plan extern a unor teme extrem de mediatizate, cum ar fi condiţia umană şi drepturile omului.
Destinderea adoptată de administraţia americană în timpul mandatului preşedintelui Nixon, se încadra în limitele îngrădirii, dar constituia o variantă mai puţin militară a acesteia20.
În percepţia preşedintelui Nixon, având în vedere posibilitatea limitată a S.U.A. de a gestiona problemele mondiale, administraţia americană trebuia să pornească de la regionalizarea conflictelor, iar angajarea militară să se producă numai în circumstanţe bine clarificate, şi numai atunci când pericolele identificate reprezentau reale ameninţări la adresa S.U.A. sau a principalilor săi aliaţi: „În primul rând S.U.A. îşi vor respecta toate angajamentele prevăzute în tratate. În al doilea rând, vor oferi protecţie dacă puterea nucleară va ameninţa libertatea unei naţiuni aliate nouă sau a unei naţiuni a cărei supravieţuire o considerăm vitală pentru securitatea noastră. În al treilea rând, în cazurile în care este vorba de alte tipuri de agresiune, vom furniza asistenţă militară sau economică, în conformitate cu prevederile tratatelor angajate de noi. Dar vom cere naţiunilor direct ameninţate să-şi asume principala responsabilitate în furnizarea de forţă umană pentru propria apărare”21.
Ţinând cont de anumite contradicţii apărute în lumea comunistă, S.U.A., promovând o politică externă mult mai maleabilă, au reuşit să întreţină rivalitatea dintre cele două mari puteri comuniste, China şi U.R.S.S., realizând temporar o înţelegere cu una din ele.S-a demonstrat că este posibil pentru moment, în condiţiile specifice, caracteristică unei anumite perioade, să se înfăptuiască chiar un compromis cu o parte din forţele adverse, pentru a neutraliza celelalte forţe, speculând anumite neînţelegeri şi diferenţe din sistemul comunist.
Post a Comment