Ascensiunea lui Kissinger pe scena politică americană la începutul anilor ’70, a avut loc într-un context internaţional deosebit de complex. Datorită angajării militare în Vietman, S.U.A. au scăzut în credibilitate şi legitimitate, permiţând U.R.S.S., care între timp îşi lansase un ambiţios program de înarmare şi de extindere a influenţei sale în lume, să obţină paritatea strategică. Îndeplinind iniţial funcţia de consilier în problemele securităţii naţionale şi ulterior devenind secretar de stat în perioada ‘73 – ‘77, H. Kissinger a iniţiat un set de norme şi principii geostrategice care aveau drept scop îmbunătăţirea climatului internaţional.
Ideea centrală care a stat la baza concepţiei lui Kissinger era aplicarea principiilor specifice diplomaţiei secolului al XIX-lea, la condiţiile concrete ale secolului al XX-lea16. Pornind de la realitatea pe care o constituie U.R.S.S. în relaţiile internaţionale, Kissinger propunea ca în situaţia în care aceasta acceptă să se comporte ca o putere tradiţională să i se recunoască statutul de superputere.
Ca principal instrument în realizarea acestei politici era propusă diplomaţia, evident adaptată a sistemului Concertului European, specific secolului al XIX-lea, “Epoca noastră - sublinia Kissinger – trebuie să găsească o structură care să împace responsabilităţile noilor naţiuni cu aspiraţiile lor”17.
Realizarea unei ordini internaţionale legitime era posibilă numai în cazul în care principiile promovate pe plan internaţional erau acceptate de către toţi membrii comunităţii internaţionale.
Kissinger considera că politica de destindere se poate concretiza cu adevărat numai dacă se ţine cont de învăţămintele rezultate din cele două războaie mondiale ale secolului XX. Pentru a nu se mai repeta conciliatarismul din perioada interbelică era necesar să funcţioneze o balanţă a puterii, iar pentru a se evita situaţia conjucturală din anul 1914, când decretarea mobilizărilor parţiale şi totale au dus nemijlocit la izbucnirea primului război mondial, se impunea cu necesitate controlul diplomatic asupra planurilor militare. Marile puteri pe care le avea în vedere Kissinger când se referea la noua ordine internaţională erau China şi U.R.S.S. Dacă în privinţa Chinei, acesta aprecia că se încadrează în tradiţia clasică a artei europene a guvernării, nu acelaşi lucru se putea spune despre politica externă sovietică, care conţinea numeroase elemente ale unui oportunism lipsit de scrupule, fapt ce determina din partea S.U.A. adoptarea unei politici de îngrădire atunci când era necesar şi de cooperare când era posibil. Kissinger, asemeni lui Kennan aprecia că, explicaţia politicii promovată de Moscova pe plan internaţional, trebuie căutată nu neapărat în ideologia comunistă, ci în tradiţiile acesteia de-a lungul timpului. Dacă U.R.S.S., adera la principiile care guvernau societatea internaţională, înseamnă că ea se transforma într-o putere legitimă şi devenea astfel o componentă a noii ordini internaţionale.
Pentru transformarea în practică a unui astfel de deziderat, Kissinger aprecia ca absolut necesar ca S.U.A. să nu ducă o politică izolaţionistă sau de sorginte mesianică. Convins că o diplomaţie maleabilă impunea împletirea momentelor de confruntare cu cele de colaborare, Kissinger nota: “Fără îndoială că destinderea este periculoasă, dacă nu include şi o strategie de îngrădire. Dar îngrădirea nu are sens dacă nu este legată de o noţiune de pace. Soluţia nu este renunţarea la strădania de a defini coexistenţa, ci crearea unui conţinut care să reflecte principiile noastre şi obiectivele noastre”19. În perspectivă, Kissinger a admis încheierea perioadei războiului rece, ca urmare a restructurării sistemului sovietic, din interior. În condiţiile internaţionale actuale, afirmă Kissinger, balanţa puterii capătă un caracter multidimensional. Faptul că S.U.A. erau privilegiate în balanţa militară în competiţie cu U.R.S.S. şi China şi în balanţa economică care includea relaţiile cu Europa şi Japonia, îi permiteau să aplice principiul conexării, în virtutea căruia putea să obţină avantaje în ambele direcţii. În acest sens uzând de echilibrul economic putea să limiteze puterea militară a adversarilor, iar dependenţa militară a aliaţilor era folosită pentru concesii economice.
Trăgând concluziile de rigoare după primul război mondial, când o parte din actorii internaţionali ai perioadei au rămas în afara ordinii legitime, Kisisnger considera că esenţa politicii conexării urmăreşte două elemente, aparent contradictorii. În primul rând integrarea U.R.S.S. în structurile economice europene, în aşa fel încât aceasta să fie direct interesată în menţinerea echilibrului în această zonă şi în al doilea rând, prin extinderea avantajelor economice să determine U.R.S.S. la cooperare politică. Aplicarea teoriei Concertului European din secolul al XIX-lea la condiţiile secolului al XX-lea a avut câteva neajunsuri, care explică în parte insuccesul demersului lui Kissinger. Diplomaţia secolului al XX-lea era datorită existenţei concertului nuclear bipolar caracterizată de un imobilism ce nu-i permitea să controleze o serie de elemente noi, cum ar fi de pildă emanciparea noilor state şi independenţa economică a relaţiilor internaţionale. De asemenea, stimulentele economice care se doreau a fi expresia unei diplomaţii flexibile specifice noului concept, s-au dovedit a fi deosebit de complicate la aplicarea în practică. În momentul în care Kissinger a încercat să utilizeze acordarea clauzei naţiunii cele mai favorizate U.R.S.S.-ului, pentru a determina o politică externă sovietică adecvată noilor imperative internaţionale, congresul american a condiţionat acordarea clauzei de acceptare de către Uniunea Sovietică a legii emigrării.
Prin urmare, diplomaţia concertului: nu putea avea succes, atâta timp cât – însuşi Kissinger recunoştea – U.R.S.S. era dispusă să accepte anumite transformări în politica externă, dar nu şi în cea internă. O altă concluzie interesantă se referă la balanţa centrală a superputerilor, care s-a dovedit discutabilă în a domina relaţiile internaţionale, după cum dependenţa aliaţilor de a superputere, nu implica în mod automat autoritatea acesteia. Relaţiile externe la nivelul lor nu puteau fi abordate fără a se ţine cont şi de politica internă, deşi poate politica externă ar fi preferat invers.
Post a Comment