Sesizând limitele idealismului, E.H.Carr în lucrarea sa de referinţă “The Twenty Years Crisis”, a criticat vehement aerul utopic ce se degajă în jurul teoriei idealiste, fiind considerat puntea de legătură către realismul fundamentat teoretic, de către un alt mare reprezentant al acesteia teorii Hans Morgenthau. Deşi, în prima ediţie a cărţii, apărută în 1939, Carr nu a fost suficient de categoric în a condamna politica conciliatoristă a Marii Britanii, iar în ediţia a doua, care a fost publicată în 1946 nu a reuşit să acrediteze realismul ca o nouă teorie, lucrarea, cu toate elementele sale contradictorii a stat la baza primei mari dezbateri şi celor care au urmat în domeniul relaţiilor internaţionale. Contestând existenţa unei armonii universale, Carr a relevat trei neajunsuri majore ale idealismului: motivaţia este apreciată ca fiind prioritară faţă de interese, etica faţă de politică şi teoria faţă de practică . Una din principalele idei promovate de Carr este că politica nu poate fi analizată pe baza unui program anterior, ci numai pe baza rezultatelor ei actuale, prin urmare realismul înseamnă cercetarea consecinţelor şi apoi construieşte argumentele teoriei. De aici rezultă şi opinia lui Carr, că în analiza şi acţiunea politică trebuie să se plece de la este lumea şi nu de la ar trebui să fie, aşa cum se încerca să fie proiectată de idealişti. Din moment ce valorile sunt derivate din putere, iar etica din politică, înseamnă că armonia intereselor nu este altceva decât o reprezentare a configuraţiei puterii, care în ultimă instanţă face ca propriile interese ale grupului dominant să fie extrapolate la nivelul întregii comunităţi: “Odată ce capitalismul industrial şi sistemul claselor a devenit structura consacrată a societăţii, doctrina armoniei intereselor a căpătat o nouă semnificaţie şi a devenit ideologia grupului dominant, preocupat să-şi menţină dominaţia prin postularea identităţii intereselor sale cu cele ale comunităţii ca întreg … Nici o ţară, în afară de Marea Britanie nu are suficient de puternică, din punct de vedere comercial, pentru a crede în armonie internaţională a intereselor economice”. Altfel spus, deşi aparent interesele generale reprezintă toate grupurile inclusiv pe cele mai puţin puternice, în realitate puterea aparţine celor privilegiaţi, de a căror interese se leagă întreaga comunitate. Aplicarea principiului armoniei intereselor la nivelul relaţiilor internaţionale înseamnă în viziunea lui Carr: “a ajuta politicienii şi gânditorii politici de pretutindeni să se eschiveze în faţa neplăcutului fapt al unei divergenţe fundamentale între naţiunile care doresc să menţină status quo-ul şi cele care doresc să-l schimbe”. Faptul că marile puteri învingătoare în prima mare conflagraţie mondială vedeau în orice schimbare, indiferent de circumstanţele în care avea loc o ameninţare la adresa păcii, a fost intens criticată de Carr. Acest fapt a determinat ca politica promovată pe plan internaţional conform principiului securităţii colective să nu admită existenţa stării conflictuale între ţări, situaţie ce a scos în evidenţă lipsa de consistenţă şi valabilitate a conceptului. Susţinând teoria materialistă a ideologiilor, Carr, afirmă că toate legile, principiile şi ideologiile sunt determinate de condiţiile sociale, iar “toate ideologiile internaţionaliste sunt simple raţionalizări operate de puterile dominate, cu scopul de a-şi proteja poziţia privilegiată”. Analizând politica Germaniei naziste, Carr, apreciază că dorinţa acesteia de a schimba ordinea internaţională este un obiectiv pe care orice stat aflat în situaţia Germaniei ar fi făcut-o. “Dacă ar fi devenit puterea supremă a Europei, Germania ar fi adoptat slogane internaţionale şi ar fi instituit o organizaţie internaţională care să-i conserve puterea”.
În acest caz ideologia internaţionalistă, având puternice accente rasiste nu ar fi captat o legitimare internaţională datorită caracterului sau limitat. Pe de altă parte faptul că, Germania includea o anumită parte a Europei în planurile sale geopolitice genera o contradicţie între ideologia pe care o promova şi armonia intereselor, aspect sesizat şi de Carr. Acceptând însă iniţiativele Germaniei, care erau privite ca transformări paşnice, preventive, derivate din statutul său de mare putere în formare, Carr, alunecă spre admiterea politicii de conciliere al cărei obiectiv final, constatarea status quo-ului, nu era greu de anticipat. Despre realism, Carr notează: “Realismul însuşi, dacă îl atacam cu propriile lui arme, devine într-adevăr, în practică, la fel de condiţionat ca şi orice mod de gândire. În politică, convingerea că anumite fapte sunt inalterabile sau că anumite tendinţe sunt irezistibile reflectă de obicei o lipsă a dorinţei sau a interesului de a le schimba sau de a le rezista. Imposibilitatea de a fi consecvent şi total realist este una dintre cele mai sigure şi mai curioase lecţii ale ştiinţei politice”. Promovând un realism sceptic, care nu se bazează pe determinismul politic, Carr îşi construieşte întreaga operă pe critica consecvent realistă a idealismului, subliniind că trecerea de la idealism la realism şi invers se realizează printr-o mişcare dialectică. De asemenea punând semnul de egalitate între contextul intern revoluţionar şi comunitatea internaţională, precum şi prezentarea concilierii dintre clasele sociale drept model pentru armonizarea intereselor statelor pe plan internaţional, atunci când între acestea apar conflicte, Carr face categoric concesii idealismului.
Post a Comment