Contextul istoric în care a apărut idealismul şi principalele idei promovate.

Conform Dicţionarului de Relaţii Internaţionale idealismul este un concept care se referă la o abordare a relaţiilor internaţionale din perspectiva valorilor morale, a normelor legale, a internaţionalismului şi a armoniei de interese, ca linii directoare pentru factorii de decizie din politica externă şi mai puţin consideraţiile referitoare la interesul naţional, putere şi supravieţuirea statului independent în cadrul unui sistem multistatal descentralizat. Idealismul s-a impus în gândirea politică după primul război mondial şi este considerat cel care a inaugurat domeniul relaţiilor internaţionale, ca disciplină academică aparte. Consecinţele dezastruoase ale primului război mondialau determinat falimentul concertului european, care avea la bază o politică a balanţei de putere, condusă de o diplomaţie aristocratică. Noul model de abordare a relaţiilor internaţionale a fost iniţiat şi susţinut de preşedintele american Woodrow Wilson şi era o confirmare a poziţiei pe care S.U.A. o câştigase pe plan internaţional în urma războiului. Creşterea rolului S.U.A. pe plan mondial, a avut loc în condiţiile în care Europa, puternic afectată de război, nu mai era în măsură să-şi gestioneze în mod corespunzător problemele securităţii.

Ca domeniu distinct de cercetare academică, diferit de Teoria Politică, Istoria Diplomatică şi Dreptul Internaţional, relaţiile internaţionale au fost percepute odată cu înfiinţarea Universităţii din Ţara Galilor, în anul 1919 . Având în vedere situaţia generată de prima mare conflagraţie mondială, preocuparea principală a noii discipline era studierea fenomenelor păcii şi războiului, stabilirea cauzelor care determină conflictele în general şi războaiele în special, precum şi a modalităţilor de a realiza un climat internaţional ca să prevină asemenea disfuncţii pe plan internaţional.

Una din ideile de bază ale idealismului pleca de la afirmaţia că natura umană nu se reduce la motivaţii egoiste, că aceasta presupune o serie de scopuri specifice şi în acest context trebuie analizat modul cum idealurile influenţează aceste scopuri. Plecând de la faptul că idealurile determină ţelurile umane şi deci implicit comportamentul uman, se aprecia că interesele indivizilor, ale statelor şi ale întregii comunităţi mondiale se află într-o potenţială armonie. Altfel spus, idealismul susţinea că este posibil cu ajutorul raţiunii ca principiile universale să fie transformate în norme şi legi comportamentale ale indivizilor şi autorităţilor care să înlocuiască starea de natură existentă în relaţiile între state .

În consecinţă, idealismul propunea două soluţii interesante pentru realizarea acestui deziderat, în primul rând educarea cetăţenilor, pentru ca aceştia să-şi înţăleagă propriile interese şi în al doilea rând democratizarea zonei politice.

În abordarea idealistă războiul era considerat ca o întrerupere a comunicării raţionale iar principala responsabilitate pentru declanşarea acestuia revenea guvernelor şi nu sistemului. De aici, concluzia că acele guverne care folosesc războiul sunt nedemocratice deoarece acţionează împotriva intereselor propriilor cetăţeni.

O cauză de ordin subiectiv era vechea diplomaţie, care luase decizii fără să ţină cont de opţiunile poporului pe care îl reprezenta. Acest lucru era posibil deoarece diplomaţia îşi rezerva primatul informaţiei în domeniul politicii externe şi nu admitea o dezbatere raţională între diverşi factori abilitaţi, pentru ca soluţia cea mai adecvată momentului să prevaleze. În acest sens se aminteşte situaţia premergătoare declanşării primului război mondial, când lipsa de informaţii şi de comunicare între principalii actori internaţionali a condus la precipitarea evenimentelor şi la transformarea incidentului dintre Serbia şi Austro-Ungaria într-un război mondial. Idealismul condamna vechea diplomaţie şi pentru că promova aroganţa şi egoismul marilor puteri, care foloseau arena internaţională ca pe un teren de joc, războiul fiind perceput ca un mijloc pentru a-şi satisface anumite interese şi capricii de moment .

O preocupare de bază a idealismului a fost introducerea de noi principii şi practici în politica internaţională, care în esenţă se inspirau din principiile politicii interne de sorginte liberal-democratică. Ţinând cont de rolul major pe care l-au avut marile imperii multinaţionale în declanşarea primului război mondial, se accentua pe dreptul popoarelor la autodeterminare. Politica alianţelor cu efectele sale de multe ori destabilizatoare, trebuia să fie înlocuită cu un alt model, al securităţii colective, a cărei raţiune de a fi era găsirea instrumentelor necesare pentru ca în ansamblul său, comunitatea internaţională să împiedice folosirea forţei. Mijlocul pentru a realiza un asemenea obiectiv s-a considerat a fi Liga Naţiunilor. Se spera că prin înlăturarea cauzelor de ordin naţional al conflictelor internaţionale să se poată realiza un sistem de securitate internaţională în care să fie depăşite acele interese care ameninţau pacea. Pentru ca sistemul internaţional să fie durabil se pleca de la necesitatea ca toate statele participante să fie cu un statut egal, iar implementarea deciziilor luate să fie urmarea unor dezbateri publice în care să se impună acele norme şi principii unanim acceptate şi care să permită sistemului internaţional să funcţioneze.

Cu toate aceste mesaje generoase idealismul a eşuat, deoarece, aşa cum preciza principalul său critic Edward Carr: principiile idealismului, aşa-zis absolute şi universale nu erau deloc principii, ci reflecţii inconştiente ale politicii naţionale, bazate pe o anumită interpretare a intereselor naţionale într-un anumit moment de timp .