Apariţia domeniului relaţiilor internaţionale, ca disciplină de sine stătătoare, diferită de celelalte domenii academice s-a impus după prima dezbatere, cea dintre idealism şi realism, care a avut loc în perioada interbelică. Cea de-a doua mare dezbatere a avut loc în anii ’60 şi principalul subiect l-a constituit statutul disciplinei, având în vedere că până la acea dată nu exista o demarcaţie metodologică clară, nu de puţine ori cercetătorii în relaţii internaţionale, atingeau domeniul istoriei diplomaţiei sau al dreptului internaţional. Curentul behavoirist a criticat realismul clasic ca principală paradigmă a relaţiilor internaţionale, susţinând că fără confirmarea unei cercetări ştiinţifice şi fără existenţa unei atitudini critice, relaţiile internaţionale nu constituie decât o istorie descriptivă sau o teorie normativă.
Cea de-a doua dezbatere mai este cunoscută şi sub numele de dezbatere Bull – Koplan, după numele reprezentanţilor celor două tendinţe sau dezbaterea tradiţionalism contra scientism.
Introducerea calculatoarelor a dat o nouă perspectivă teoriei sistemelor, care în viziunea mişcării behavioriste trebuie aplicată şi în domeniul relaţiilor internaţionale.
Datorită rezultatelor sale, ştiinţa se separă de istorie, artă şi ideologie, folosind o metodă iniţiată de Karl Popper, prin care legile sale puteau fi “falsificate”. Folosind datele ştiinţei cu ajutorul falsificaţionismului s-a încercat să se demonstreze că nu natura umană, ci dilema securităţii stă la baza politicii internaţionale a puterii. Falsificaţionismul indică o regulă pe baza căreia o disciplină academică poate demonstra că anumite afirmaţii sunt adevărate sau nu. Principiul de funcţionare este subordonarea unui eveniment particular unei legi generale. Se pleacă de la o lege generală şi se stabilesc criterii după care se construiesc diferite ipoteze. Dacă ipoteza se confirmă înseamnă că este adevărată, dacă nu de confirmă, se consideră că este falsificată, fapt ce poate însemna că este posibil că şi legea generală să fie falsă.
Următorul exemplu este edificator în această privinţă1:
Legea generală: Legea gravitaţiei: orice obiect este atras spre centrul Pământului.
Cazul particular: O piatră este aruncată. Ce se va întâmpla?
Ipoteză: Dacă piatra poate fi considerată obiect şi dacă nimic nu împiedică
mişcarea ei, atunci este atrasă de Pământ şi va cădea.
Experiment: Se aruncă piatra.
Rezultat: Piatra cade. Legea generală nu a fost falsificată. Cazul particular poate fi considerat ca o exemplificare a legii generale. Majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt de acord că legile generale nu exprimă adevărul absolut, ele sunt doar aproximări şi au un caracter axiomatic. Erorile logice majore, regresul la infinit şi raţionamentul circular fac imposibilă falsificarea. Prima eroare, regresul la infinit, poate fi evidenţiată prin un exemplu din teoria puterii. Se admite ca statul este condus de o elită conducătoare. La o analiză atentă se deduce că hotărârile cele mai importante nu sunt rezultatul gândirii şi voinţei acestei elite. În continuare se aplică următorul raţionament2:
Contraargument: Această situaţie denotă că în spatele elitei conducătoare există un alt grup care de fapt exercită actul de conducere. Contraanaliză: Această presupusă elită din umbră, nu există , deoarece nu există nici un fel de atestare că acest grup ar avea nu rol important în luarea deciziilor.
Contraargument: Aceasta deoarece în spatele elitei aparent conducătoare se află o altă elită care în realitate exercită puterea …. şi situaţia se repetă. Concluzia este că, dacă descoperirile nu confirmă teoria, înseamnă că cercetarea empirică a fost greşită şi nu teoria. De aici independenţa teoriei faţă de descoperirile empirice şi imposibilitatea falsificării.
Cea de-a doua eroare este rezultatul unei articulări imprecise a verificării.
Funcţionarea unui test este posibilă atunci când ipoteza stabileşte o legătură între o cauză (variabilă independentă) şi efect (variabila dependentă). Raţionamentul circular apare de fapt atunci când cele două variabile nu sunt independente. Un exemplu din teoria puterii poate demonstra raţionamentul circular. Conform acestei teorii a fi puternic presupune că deţii instrumentele necesare pentru a domina în cazul unei situaţii conflictuale. În continuare, de aici se poate înţelege că a fi puternic şi a avea controlul consecinţelor este de fapt acelaşi lucru3:
Ipoteză: În mod normal când doi actori se află în conflict, va câştiga cel mai puternic.
Verificare: Există însă probabilitatea ca cel considerat mai puternic să nu iasă învingător. În această situaţie ipoteza poate fi menţinută în continuare ca adevărată, susţinând că de fapt cel care a câştigat a fost mai puternic. Deoarece puterea şi controlul consecinţelor sunt definite circular este exclusă falsificarea teoriei.
Dilema securităţii.
Deoarece la nivelul relaţiilor internaţionale nu există un guvern mondial care să regleze relaţiile dintre state, sistemul este anarhic şi securitatea oricărui actor nu poate fi asigurată decât de el însuşi. Tendinţa, de altfel firească, a unui actor de a-şi spori securitatea prin creşterea puterii va genera amplificarea sentimentului de insecuritate a altui actor, care şi el pentru a supravieţui îşi va mări puterea.
“Competiţia puterii apare datorită faptului că nimeni nu se poate simţi în securitate într-o lume a elementelor concurente, securitatea şi acumularea de putere fiind angrenate într-un cerc vicios.”4
Esenţa dilemei securităţii constă tocmai în faptul că dorinţa fiecărui stat de a-şi asigura autoapărarea determină în ultimă instanţă o competiţie acerbă pentru putere, care în mod paradoxal produce în ansamblu insecuritate. Prin urmare conflictul, ca element caracteristic al relaţiilor internaţionale nu rezultă din natura umană, ci din starea de anarhie în care actorii se găsesc. Această abordare oferă o perspectivă ştiinţifică a disciplinei. În acelaşi timp, demonstrând că principala cauză a războiului este legată de mediul internaţional, dilema securităţii îi aduce contribuţie la stabilirea disciplinei relaţiilor internaţionale, ca domeniu independent de celelalte discipline. În acest fel, disciplina relaţiilor internaţionale se detaşează de alte discipline ca politica, sociologia şi psihologia care şi ele îşi propuneau să studieze cauzele şi evoluţia războiului.
Scientismul şi dezbaterea polaritate – stabilitate.
Reprezentanţii abordării ştiinţifice a relaţiilor internaţionale au fost preocupaţi să fundamenteze o teorie parţială a comportamentului internaţional. Se pornea de la premisa de a stabili anumite scheme de comportament ale actorilor internaţionali într-un anumit tip de sistem internaţional. În concepţia lui Kaplan, principalul susţinător al scientismului: “teoria ar trebui să fie capabilă să prevadă condiţiile în care sistemul rămâne stabil şi condiţiile în care se va transforma, precum şi felul de transformări care se poate aştepta că vor avea loc.”5
Tipul de model stabileşte legătura între polarizare, înţeleasă ca o anumită distribuţie a puterii şi stabilitatea sistemului internaţional. Stabilitatea a fost folosită în două înţelesuri, în sensul stabilităţii sistemului, bipolar sau multipolar sau în sensul de conflict redus sau de pace.
În funcţie de configuraţia puterii, s-au stabilit diferite modele de comportament. Spre exemplu, într-o lume bipolară, statele reacţionează în termeni de sumă zero, deoarece orice creştere de putere a unei părţi este considerată ca rămânere în urmă a celeilalte părţi. În această situaţie, sistemul este predispus spre război, fiecare schimbare în distribuţia puterii, indiferent cât ar fi de mică, va fi urmărită cu maxim de interes.
Pentru înţelegerea stabilităţii, cercetătorii folosesc două analogii ştiinţifice, care din punct metodologic sunt diferite. Prima analogie porneşte de la o perspectivă holistică şi se referă la modul cum se produc reacţiile particulare şi rolul lor asupra sistemului ca întreg. Se dă exemplul unui stimul, cum ar fi de pildă căldura. Aceasta este receptată de un nod central, în cazul corpului uman, creierul, care reacţionează şi echilibrează (reglează) temperatura în tot corpul. Kaplan, folosind această analogie, susţine că “sistemul internaţional nu e doar stabil, ci ultrastabil, în sensul că el acţionează selectiv, în funcţie de stările variabilelor sale interne şi respinge ceea ce provoacă stări instabile”6. Cealaltă analogie este o abordare individualistă şi se referă la piaţă şi mecanismul ei de reglare a preţurilor.
Aplicată în plan internaţional această analogie pune în evidenţă tendinţa statelor de a se proteja prin realizarea unui echilibru între puterile lor.
Post a Comment