Sofistii sint cei dintii profesori de retorica, responsabili, in mare parte, atit de erorile cit si de reusitele acestei discipline. Termenul – sofist – avea sensul de – invatat, savant - . in centrul preocuparilor lor se afla omul, capacitatea sa de cunoastere (relativa si nesigura). Principalul scop al sofistilor este formarea omului politic, capabil sa conduca cetatea, sa fie intotdeauna eficace, superior. Sofistii urmareau sa faca din elevii lor buni cetateni, care sa-si organizeze in mod optim atit viata particulara, cit si viata publica. Sofistii nu-si aroga dreptul de a fi posesorii unui adevar absolut despre fiinta sau despre om; pur si simplu, ii incredinteaza pe discipoli ca vor avea dreptate intotdeauna daca urmeaza preceptele lor. Invatarea retoricii presupunea doua aspecte: - teoria disciplinei (era destul de restrinsa si consta in notiuni generale ce puteau fi adaptate in cazuri de orice fel); - practica – foarte extinsa, ce includea exercitii oratorice, bazate pe planul-tip al discursurilor judiciare. Pentru sofist, lumea inconjuratoare, nu are nici o valoare in sine, ci numai in raport cu fiinta umana, care o percepe si o judeca. Sofistii adaugau artei oratorice o logica subtila, preferind, in general, un fel de scepticism metafizic. Cei mai ilustrii sofisti sint: - Protagoras din Abdera (485 – 411 i.e.n.); - Gorgias din Leontinoi (485 – 380 i.e.n.); - Prodicos din Keos (460 – 398 i.e.n.).
Protagoras – este cel mai important ginditor din miscarea sofista, prieten al lui Pericle, Euripide si Socrate. Ideea fundamentala a conceptiei sale este concentrata in maxima:”Omul este masura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt intru cit sunt si a celor ce nu sunt, intru cit nu sunt.”
Gorgias din Leontinoi –a fost un mare filozof si retor. Tezele gindirii sale sint: - nu exista nimic; - daca ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut; - daca ar exista si ar putea fi cunoscut, cunoasterea n-ar putea fi comunicata, deoarece cuvintul este un semn cu totul deosebit de lucrul pe care-l semnifica. Pentru acesta retorica este menita sa convinga, iar poezia sa creeze iluzii, sa determine instalarea unei stari ireale, miraculoase. Credinta sa este ca vorbele au o putere magica si prin cuvint pot fi stapiniti oamenii. Oratorul poate vorbi convingator despre orice, respectind concordanta dintre sens si forma cuvintului, utilizind antitaza si simetria. Retorul stabileste trei tipuri de discursuri: - discursuri publice (elocinta din tribunale si din adunari); - dispute filozofice; - discursuri stiintifice (pe subiecte din natura). Acesta nu se multumea sa le predea elevilor numai cunostinte generale despre elocinta, ci cauta sa le formeze gustul, sa-i familiarizeze cu metode si procedee valabile pentru toate tipurile de discurs; scopul era acela de a-i face capabili sa sustina sau sa combata la fel de bine aceeasi teza.
Cea mai importanta contributie a sofistilor la dezvoltarea retoricii ca disciplina consta in conceptia despre atotputernicia omului si a judecatii sale individuale asupra lumii. In acest sens sofistii ii pun la dispozitie omului o tehnica a argumentarii, o stiinta care va fi dedicata in intregime convingerii interlocutorului, auditoriului. Sofistii au fost primii educatori ai tineretului atenian, venind in intimpinarea interesului acestora transmitind cunostintele necesare pentru a deprinde arta cuvintului si pentru a le permite accesul la putere.
La fel o personalitate remarcată în oratorie a fost Socrate ,care a intruchipat cel mai puternic spirit critic specific sofistilor. Si el, ca si sofistii, considera ca viata individului trebuie sa aiba la baza descoperirile propriei constiinte, la care se ajunge prin autocunoastere. „Cunoaste-te pe tine” – era deviza sa. Socrate a inteles primejdia pe care o reprezentau pentru cetate niste conducatori lipsiti de virtute, imorali, dar stapini pe arta oratorica. De aceea, folosind metodele sofistilor, Socrate isi propune sa abordeze educarea tinerilor pornind de la formarea caracterului, de la familiarizarea lor cu virtutiile morale inainte de toate. Ideea de baza a conceptiei sale este ca fericirea si bunastarea cetatii nu pot fi atinse decit prin formarea unor cetateni de o moralitate ireprosabila. Ei trebuie sa practice virtutile atit in viata personala, cit si in cea publica. Insa, pentru aceasta, virtutile trebuie mai intii cunoscute. Catre cunoasterea acestora si practicarea lor tinde invatatura lui Socrate, adresata tinerilor atenieni. Platon, care i-a fost discipol incepind cu anul 407 i.e.n. a redat cu fidelitate ideile lui Socrete in unele din dialogurile sale, caci inteleptul Socrate nu a lasat nimic scris de el insusi.
Post a Comment