Aristotel este fara indoiala, unul din cei mai mari filozofi si ganditori ai lumii, fie ea antica, moderna sau contemporana.Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizand logica, etica, retorica, economia politica, poetica, psiholog , al naturii. Opera sa filozofica si stiintifica este vasta, cuprinzand probleme de politica si morala, de metafizica si fizica, de estetica sau de retorica.Aristotel a fost militar, profesor (printre altii, la curtea lui Alexandru cel Mare) si om politic – circumstante in care observa cat de important este de a sti sa vorbesti in public ,de altfel, nu ai fi putut indeplini o functie publica daca nu erai un bun retor, un bun orator. In fond, „retorica” este arta de a vorbi in public (acesta fiind sensul initial al cuvantului grecesc „ritotiki”).”In vechime retorica era o stiinta care se invata cu multa seriozitate, iar ambitia multora era sa fie buni oratori, fiindca numai asa puteau dobandi functii inalte in conducerea statului”.
In acest sens si scop, Aristotel scrie „Retorica”, o lucrare cu puternice tendinte practice si pedagogice – nu este , deci, un opus filozofic si nici nu are aceasta pretentie. Fiind un fin observator al psihologiei oamenilor, Aristotel a analizat o multime de discursuri ale oratorilor vremii si a scos in evidenta care erau tehnicile discursului si care erau metodele de a convinge si a ajunge la influenta dorita a publicului.
Aristotel recunoaste importanta recurgerii la emotie, insistand asupra ideii ca ea trebuie produsa de discursul insusi si nu prin „nascociri fundamentale”, frecvente in tribunalele grecesti. Dar, accentul pus de Aristotel in „Retorica” sa este pe cel al argumentarii, al elementului argumentativ. Analizand retorica alaturi de dialectica, Aristotel sustine teza conform careia retorica si dialectica sunt in acelasi raport cu stiinta.
In principiu, retorica este considerata o parte sau o sectiune a dialecticii.
Ea este o parte a dialecticii, in sensul ca trateaza argumentele ce nu presupun cunoasterea vreunei stiinte speciale si care pot fi urmarite si folosite de orice om inteligent.
Aristotel se exprima foarte clar: „retorica este puterea de a vedea posibilele cai de persuasiune a oamenilor cu privire la orice subiect dat”
Persuasiunile sunt de doua feluri: extratehnice, care exista deja si nu trebuie decat folosite si cele tehnice, care trebuie inventate de orator. Persuasiunile tehnice sunt divizate in trei specii: cele raportate la caracterul oratorului (adica acele procedeee ale discursului, prin care retorul determina auditoriul sa-si formeze o parere buna despre caracterul sau), apoi cele ce vizeaza cresterea emotiei in auditoriu si cele care conduc la dovada exclusiv prin forza argumentului.
Teza fundamentala a lui Aristotel (care provine de la Platon) este ca adevarul, chiar si in cazul argumentarilor retorice, are mai multa forta persuasiva decat falsul. Cu alte cuvinte, numai datorita lipsei de instruire in ceea ce priveste dovezile, si nu din pricina vreunei deficiente de fond a artei retorice, desi spun adevarul, sunt invinsi de adversari care nu au dreptate, dar sunt mai experimentati sau abili.
Retorica ca si dilectica, are capacitatea de a persuada contrariile.
Prima definitie a retoricii: retorica este mai putin arta de a persuada, cat arta de a descoperii tot ceea ce, intr-un caz dat, comporta ceva persuasiv (asa cum medicina este mai putin arta de a vindeca, decat arta de a trata un bolnav suferind de o afectiune anume). Aristotel distinge persuasivul real de cel aparent.
Retorica distinge trei genuri care corespund celor trei feluri de auditori: spectatori, judecatori ai trecutului, judecatori ai viitorului. Ca spectator: auditorul nu are decat sa aprecieze talentul oratorului. Ca judecator, judeca lui poarta asupra trecutului sau a viitorului (cum face membrul Adunarii). In genul deliberativ sustinem sau combatem, in genuljudiciar aparam sau acuzam,in genul epidictic laudam sau blamam. „Timpurile”acestor trei genuri sunt diferite: deliberam a ceea ce se cuvine facut in viitor, judecam in legatura cu trecutul, laudam sau blamam actiuni prezente. Scopurile fiecarui gen se constituie intr-o tripla diferentiere: deliberativul nu are in vedere decat utilul sau daunatorul; judiciarul vizeaza dreptul saunedreptul; epidictul tinteste spre nobil sau rusinos. Cele trei genuri au si locuri comune: posibilul si imposibilul, universul si individualul, marele si micul.
In conceptia lui Aristotel, un bun orator va folosi inlantuiri scurte de argumente, iar, in loc sa deduca premisele in principiile prime, el va considera ca acestea sunt adevarate, atunci cand pot fi accentuate dupa toate aparenţele.
Evenimentele sunt de doua feluri: argumente specifice, ce trateaza subiectul unor stiinte si argumente generale, extrase din domeniile in care ele se afla. Retorul foloseste cu precadere argumente specifice, care au o mai mare putere de convingere, de persuasiune, dar poate folosi si argumente general valabile.
Aristotel distinge trei ramuri ale retoricii: oratoria practicata de consilier, cea a avocatului, si oratoria de prezentare, de elogiere a unui lucru existent in prezent.
Aristotel remarca cu ironie ca oratorul politic poate accepta ca fiind nedreapta cauza pentru care pledeaza, dar el nu poate adminte sub nici o forma ca ea nu este oportuna.
La fel, avocatul accepta ca s-a cauzat un prejudiciu, dar clientul sau nu a incalcat legea niciodata.
De asemenea, elogiatorul poate accepta ca subiectul elogiului este inconstient de propriul interes, insa trebuie sa pledeze cu orice pret pentru probabilitatea sa morala.
Aristotel continua indicand tipurile de argument potrivite oratoriei politice, declararii si pledoariilor din curtile judecatoresti, cu o anexa referitoarela dovezile „extratehnice” mentionate deja. Continutul acestor capitole reprezinta o filozofie morala si politica populara, a bunului-simt, Aristotel sustinand ca dialectica oratorica este ceva aproape natural. „Atata timp cat cineva incearca saconstruiasca dialectica sau retorica nu ca deprinderi practica, ci ca stiinte, el nu face altceva decat sa anuleza in mod inconstiient caracterul lor natural. Procedand astfel, le transforma in stiinta cu un obiect precis de studiu, si nu in stiinte ale simplelor argumente”
„Retorica” a fost scrisa de Aristotel in scopuri pur practice. El a vrut si a reusit sa scrie un manual al oratorului. Chiar Aristotel declara ca nu este un deschizator de drumuri in materie si nici nu vrea sa fie considerat astfel. Desigur ca stilurile si conceptiile despre oratorie s-au schimbat in timp, dar o parte din sustinerile lui Aristotel mai sunt general valabile.
Din aceste motive, lectura „Retoricii” ramane deosebit de instructiva.
Post a Comment