Obiectivul fundamental al României în perioada interbelică a fost menţinerea status-quo-ului teritorial obţinut prin semnarea tratatelor de pace incluse în aşa-numitul sistem versaillez. La conferinţa de la Paris, România a fost inclusă în rândul statelor cu “interese limitate”, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând Consiliului celor patru (Marea Britanie, Franta, Italia si SUA). În timpul conferinţei delegaţia română a fost într-o primă fază condusă de Ion Brătianu care a respins semnarea tratatului. Tratativele au fost însă continuate de Alexandru Vaida-Voievod.Delegaţia română a sosit la Paris la Conferinţa de Pace la 15 februarie 1919. Ion Brătianu se afla acolo de vreo opt zile. România a fost admisă ca beligerantă şi nu ca neutră, sprijinită fiind mai ales de André Tardieu preşedintele Comisiei pentru probleme teritoriale, secondat de marea propagandistă domnişoara Elena Văcărescu. Pe la mijlocul lui martie, delegaţia română a fost citată în faţa Comisiunei teritoriale, prezidată de Tardieu, înconjurat de vreo opt specialişti, ofiţeri şi geografi, între care doi prieteni ai României, profesorul Emmanuel de Martonne şi generalul Le Rond. Amândoi au luptat, din răsputeri, pentru interesele României. Delegaţia română a semnat la 28 iunie 1919 tratatul cu Germania, deşi îi cunoscuse conţinutul doar cu cinci minute înainte, dar nerespectarea punctului de vedere în legătură cu tratatul cu Austria determină retragerea delegaţiei de la negocieri. întors în ţară, Ion. C.Brătianu se retrage şi de la conducerea guvernului în aceeaşi zi în care, la Saint-Germain en Laye, Puterile aliate semnau tratatul cu Austria şi ameninţau România cu retragerea dreptului de participare la Conferinţă dacă nu va reveni la masa tratativelor în 8 zile: 10 septembrie 1919.De abia peste trei luni, la 10 decembrie noul guvern al „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, va semna după lungi tratative tratatele cu Austria, Bulgaria şi Tratatul Minorităţilor. Nemulţumirile delegaţiei române faţă de Tratatul cu Austria au fost plata unei sume cu titlul de reparaţie în contul teritoriilor eliberate de sub dominaţia austro-ungară, stabilirea frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, protecţia Marilor Puteri asupra minorităţilor, etc.Pentru următorul tratat, delegaţia română condusă la Londra de Alexandru Vaida-Voievod a reuşit să convingă membrii consiliului suprem de drepturile României asupra Transilvaniei, drepturi incluse în tratatul semnat de delegaţia maghiară la Trianon la 4 iunie 1920. De această dată partea română a fost reprezentată de Nicolae Titulescu.Pentru o imagine cât mai clară asupra evenimentului de la 4 iunie 1919, se impune o încadrare a tratatului în ansamblul tuturor celorlalte încheiate la Paris . Acestea au început la data de 28 iunie 1919, atunci câns s-a încheiat tratatul de pace cu Germania . Tratatul de pace cu Austria a fost unul dintre cele mai controversate, deoarece Consiliul celor patru dorea să îşi impună punctul de vedere fără a ţine seama de părerea României.
Americanii propuseră încă la 3 martie 1919 trasarea noii frontiere entice între Romania şi Bulgaria în Dobrogea. Opţiunea lor reprezenta un compromis între frontierile stabilite prin Tratatul de la Berlin (1913). Foreign Office (Ministerul de externe englez) nu era dispus să revizuiască tratatele, dar nu se împotrivea unei reviziuni de frontieră dacă România şi Bulgaria o doreau. Recomandările britanice pentru Dobrogea, alcătuite la 10 februarie 1919 de Crowe, subliniau că, după satisfacerea dolianţelor romane şi la un moment considerat potrivit de Puterile Aliate, Guvernul de la Bucureşti să fie în mod insistent îndemnat în vederea unei ajustări a frontierilor cu Bulgaria, în interesele populaţiei populate. Timpul şi modul în care Puterile Aliate ne-ar impune această cedare-ar trebui luat în consideraţie cu multă grijă, considera Crowe. Quaid d’Orsay-ul (Curtea Regală Franceză) a fost de la început de acord cu propunerea americanilor, crezînd că se vor rectifica astfel unele erori vechi, dar a sfîrşit prin a se împotrivi soluţiei care cerea unui Stat aliat să cedeze teritoriul unui ex-inamic. Nereuşind sa-şi impună „propunerea” americanii au introdus o argumentare a poziţiei lor în raportul final. Ei au recunoscut, că „Comisia” menită să rezolve chestiunea, nu era împuternicită să propună cedarea către un Stat inamic a unui teritoriu care formează o parte integrată, de facto, şi de jure, a unei ţări aliate. Iar dacă, Romania, ar fi aprobat din propria iniţiativă posibilitatea retrocedării Dobrogei de sud, comisia, cu excepţia Franţei, ar fi recomandat o nouă frontieră care să asigure o linie de apărare pentru ambele state şi să rezolve problema etniilor. În vara anului 1919, americanii au insistat ca englezii să facă presiuni asupra României în vedera cedării Dobrogei de Sud Bulgariei. Nicolson afirmînd că „este nevoie să forţezi un aliat să cedeze teritoriul unui inamic”. La 25 iulie, Nicolson (SUA) sa întîlnit cu Johnson, care ia comunicat că dacă Foreign Office-ul aprobă, este foarte probabil ca americanii să fie de acord ca România să obţină Basarabia. Nicolson afirma că Marea Britanie întotdeauna a dorit ca Dobrogea de Sud să fie a Bulgariei, însă nu îndrăzneşte să îndemne Romania spre un astfel de sacrificiu. Americanii, din altă parte, au dorit ca Romania să obţină Basarabia. (prin principiul naţionalităţilor). La 18 mai 1919 Consiliul Miniştrilor de Externe a aprobat în discuţiile sale fixarea frontierei romano-bulgare în Dobrogea, iar 2 zile mai tîrziu raportul a fost prezentat Consiliului celor Zece. Între timp, diverşi emisari, susţinuţi de Sofia, întreţineau o vie propagandă pentru a crea faţă de Puterile Aliate şi Asociate o atmosferă favorabilă „aspiraţiilor” bulgare. La 3 septembrie 1919 în cadrul reuniunii, Balfour a reamintit că forumul suprem „a hotărît că Romania, ca putere aliată, nu poate fi solicitată să cedeze teritoriul Bulgariei”. Consiliul Suprem însă nu-şi ascunde sentimentul că România trebuie să cedeze o porţiune care era clar că nu era românească. România a prezentat la Conferinţă două principii vitale:1.Faptul că ea a fost semnatară a acordului din 1916. 2.Principiul autodeterminării-invocînd teritoriile istorice. Americanii doreau cu tot dinadinsul ca România să retrocedeze teritoriul Dogrogei de Sud Bulgriei, ei nici măcar nu-l puteau impune pe subsecretarul Polk să recurgă la război pentru a forţa România. Eşecul americanilor a fost înţeles atunci cînd englezii, francezii şi italienii au considerat că e necesar să respecte măcar parţial toate textele tratatelor. SUA fără să renunţe la punctul de vedere „de la cedarea Dobrogei de Sud, în întregime Bulgariei” a ajuns la „cedarea a unei părţi doar”. În final proiectul tratatului de pace cu Bulgaria înaintat diplonaţiei de la Sofia, la 19 sept. 1919 conţinea clauza restabilirii graniţei din 1913 între Romania şi Bulgaria. După ce la 6 decembr. 1919 guvernul de la Bucureşti a acceptat să semneze tratatul cu Austria şi cel al minorotăţilor doar li se permise semnarea tratatului cu Bulgaria. Prin Tratatul de la Neuilly-sur-Seine se reconfirma frontiera româno –bulgară, aşa cum fusese ea fixată prin tratatul de la Bucureşti din 10 august 1913, prin care Romania obţinuse, în urma celui de-al II război balcanic şi în urma invadării la 10 iulie 1913 a Sofiei, Dobrogea (Cadrilaterul) cu oraşele Silistra, Turtucaia, Balcic, Bazargic, Caliacra. România a ratificat tratatul cu bulgaria la 20 septembrie 1920.
Ion I.C.Bratianu s-a născut în 1864. A absolvit Şcoala de Poduri şi Şosele din Paris. În 1895 a debutat ca om politic. A fost fondator al Partidului Naţional Liberal. În 1914 devine preşedinte al Consililui de Miniştri, pronunţîndu-se pt neutralitatea RO. Brătianu cunoştea activitatea marilor personalităţi istorice, modalităţile de rezolvare a unor situaţii de criză. El aprecia că nu există pt oamenii politici mai mare îndatorire decît apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului RO. A fost pregătit de tînăr pt cariera politică. Bratianu s-a aflat în fruntea delegaţiei RO la trtativele desfăşurate în cadrul conferinţei dela Paris. Obiectivele pe care le-a promovat au fost următoarele: afirmanrea independenţei şi suveranităţii naţionale a României şi consolidarea Marii Uniri prin recunoaşterea internaţională a acesteia. El a contribuit direct la declanşarea campaniei militare române împotriva regimului comunist din Ungaria, condus de Bela Kun, care refuza să recunoască unirea Transilvaniei cu RO. La conferinţă a militat pt democratizarea RI, respectarea intereselor statelor mici şi mai ales ale RO. Brătianu a refuzat semnarea Tratatului minorităţilor pe care marile puteri învingătoare încercau să-l impună statului RO. De asemena a respins semnarea tratatului de pace cu Austria. Intransingenţa în problema Banatului l-a determinat să demită din funcţia de ministru şi să plece de la Conferinţă în 1919.
Prin tratatul de alianţă, în baza căruia România intrase în război, întregul Banat urma să revină României. Dar la sfârşitul conflagraţiei, sârbii intervenit cu forţele sale militare ocupând o parte a Banatul stârnind nemulţumiri din partea românilor. Sârbii spuneau ca nu puteau renunţa la cei 225 000 de conaţionali, în vreme ce autorităţile de la Bucureşti îi invocau pe cei 400 000 români, dintre care 100 000 în Banat şi 300 000 în colţul de nord-est al vechii Serbii. In plus, Belgradul invoca şi un argument de ordin strategic: Banatul acordat în întregime României lăsa capitala sârbă descoperită - o prada uşoară în cazul unei invazii. România a fost sprijinita mai ales de André Tardieu care era preşedintele Comisiei pentru probleme teritoriale. Sârbii au cerut mult peste linia Timişoara-Bazias, până la Est de regiunea industriala Resita-Anina, iar Bratianu n-a cedat din cererea sa de a obţine întreg Banatul pentru România. La sfârşit, Vesnits a replicat ca la Vârset ar fi existat întotdeauna o Episcopie sârbeasca. La mijlocul lui martie, în faţa Comisiei, Brătianu a susţinut din nou, teza integrităţii Banatului, cerând ca puterile semnatare ale Tratatului din 4/17 august 1916 să-şi onoreze semnătura, iar el este dispus să demilitarizeze o zona în fata Belgradului, fixata prin Conferinţa Păcii. Dezbaterile erau destul de aprinse românii ameninţau că dacă sârbii vor pretinde la Banatul românesc, atunci românii vor pretinde şi vor insista la Timocul sârbesc unde locuieşte populaţie română. Delegaţia română accepta şi dreptul minorităţilor în caz că principiile acestor garanţii vor fi adaptate de tratatele generale cu alte popoare. România dorea relaţii bune cu Serbia, însă obţinerea Banatului era mai sus decât relaţiile româno-sârbe. Chiar şi ideea de plebiscit era refuzată categoric de către Brătianu. A urmat ca trupele sârbe să fie întărite în jumătatea vestică a Banatului căutând tot o dată să unifice această zonă la teritoriile Serbiei. România masa trupele sale de-a lungul Maramureşului care în cele din urmă forma hotarul dintre Ungaria şi Banat. Conflictul a încercat să fie soluţionat de către Franţa. Aceasta avertiza atât pe sârbi cât şi pe români să se menţină pe poziţiile existente şi să nu mai continue mai departe expansiunea. În acest caz poziţia României nu era tocmai una favorabilă. SUA din start s-a pronunţat ca României să i e acorde doar 2/3 din Banat şi nu întreaga regiune cum cerea România. Chiar dacă celelalte 3 state Europene: Franţa, Marea Britanie şi Italia păreau că erau să susţină România ele acceptau mai mult soluţia prezentată de Wilson. La toate aceste Brătianu ameninţa cu demisia şi ca urmare la invazia ţării sale de către bolşevici. La 18 martie s-a ajuns la un compromis care nu satisfăceau nici România nici Serbia. România nu primea întreg Banatul ci primea doar 2/3 din teritoriul său (după cum propuse anterior Wilson). Pe lângă aceasta 2 linii de cale ferate principale au fost separate. României nu i permitea accesul la Tisa şi pierdea circa 75 de mii de români în favoare Serbiei. La rândul său, Serbia era nevoită să piardă 65 de mii de sârbi în favoarea României.
Post a Comment