Modificările pe harta Europei de la sfârşitul primului război mondial.

La sfârsitul primului razboi mondial, în toamna anului 1918, se înregistrau modificari importante pe harta Europei, determinate de disparitia marilor imperii multinationale: Austro – Ungaria, Imperiul Otoman si Imperiul Tarist. Pe teritoriul fostelor imperii au aparut numeroase state nationale (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia si Lituania), iar altele si-au întregit teritoriul (România si Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor). Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea "tarii locuite de rutenii din Ungaria", desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica. La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: "de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos..., o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur". Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, a Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: "Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor". Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, între forţele Aliate (Franţa, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia,România, Serbia, Cehoslovacia)şi cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul stipula ca Germania pierdea teritorii în faţa ţărilor vecine, zona Hulczyn din Silezia Superioară, fiind acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² şi 49.000 locuitori); La constituirea teritorială a Cehoslovaciei, Conferinţa Păcii din 1919-1920 a combinat mai multe principii şi drepturi: principiul naţionalităţilor, principiul autodeterminării, dreptul istoric, principiul economic şi strategic. Statul cehoslovac cuprindea, din punct de vedere teritorial, provinciile istorice Boemia, Moravia şi Silezia, la care s-au adăugat Slovacia şi Rusia Subcarpatină (Rutenia), având o suprafaţă de 140.394 km Referitor la formarea teritoriului cehoslovac, Paul de Lapradelle, afirma: „Constituirea teritorială a Cehoslovaciei, care punea problema soartei germanilor din Boemia, masă etnică de 3.400.000 de locuitori, grupaţi în cea mai mare parte în platoul boemian, s-a făcut prin încorporarea în republică a acestei minorităţi considerabile. Argumentele economice şi strategice ale delegaţiunii cehoslovace au dominat aici argumentele etnice ale experţilor. La frontiera polono-cehoslovacă, regiunea minieră Teschen, care constituie în acelaşi timp un nod de căi ferate important, a fost în cea mai mare parte acordată cehilor, atunci când dominanta e poloneză. Totuşi, Conferinţa ambasadorilor care a operat împărţirea s-a silit să repartizeze echitabil naţionalităţile“. Ungurii formau grupe numeroase în regiunea de sud a Slovaciei şi parţial în Rutenia, fiind răspândiţi mai mult în oraşele slovace, iar polonezii locuiau în regiunea Ceske Tesin. Conferinţa Păcii din 1919-1920 a luat în consideraţie dreptul istoric deoarece în secolul al VII-lea a fost un stat slav pe actualul teritoriu al Cehoslovaciei, întemeiat de Samo; în secolul al IX-lea a existat Imperiul Moraviei Mari, înfiinţat de Ratislav şi care a fost distrus de unguri în secolul al X-lea, iar Boemia, Moravia şi Silezia au constituit un regat independent până la 1620.