Politica Externă de Securitate Comună.

Încă de la înfiinţarea sa, Comunitatea Europeană (CE) a urmărit scopul politic de a face imposibilă izbucnirea unor conflagraţii în Europa postbelică prin interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Treptat, CE şi-a dezvoltat o importantă componentă politică prin întărirea instituţiilor comunitare. De la Uniunea Vamală realizată prin Tratatul de la Roma în 1957, deciziile politice ale liderilor europeni au dus popoarele Europei pe calea integrării la toate nivelurile. Tratatul de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene – TUE), intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a adăugat procesului de integrare europeană şi embrionul unei componente militare. În TUE se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în “braţul armat al Uniunii Europene” . Titlul V al TUE prevede că “politica externă şi de securitate comună va include toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv dezvoltarea unei eventuale politici de apărare comune care, cu timpul, ar putea duce la o apărare comună.Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi cea de Politică Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). PESC este pilonul II al Uniunii Europene. PESA este o parte componentă a PESC, şi are menirea de a contribui la întărirea şi augmentarea credibilităţii PESC. Elementul nou introdus de PESA în PESC este dezvoltarea unei capacităţi a UE de a lua decizii şi a acţiona autonom în domeniul securităţii şi apărării. Un moment important în istoria PESC europene îl constituie întîlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998, în a cărei Declaraţie se sublinia necesitatea ca UE “să dispună de capacităţi pentru acţiuni autonome, susţinută de forţe militare credibile”. Momentul crucial al solidificării unei politici de securitate şi apărare europene l-a constituit decizia Consiliului European (summit-ul şefilor de state ale UE) de la Cologne (3–4 iunie 1999), prin care UEO urma să fuzioneze cu PESC a UE. Summit-ul de la Helsinki, 10–11 decembrie 1999, introducea pentru prima dată cifre şi termene concrete privind forţa militară comună a UE. Concluziile Preşedinţiei finlandeze a UE prevedeau că “statele membre trebuie să fie pregătite ca, pînă în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru, cel puţin, un an forţe militare numărînd 50.000–60.000 de oameni pentru întregul spectru de sarcini Petersberg”. Astfel, s-a luat decizia de a crea o Forţă de Reacţie Rapidă (Rapid Reaction Force) “separabilă, dar nu separată de NATO”. Această forţă urma să fie “braţul militar” al PESC .