Politica de conciliere statelor garante a Sistemului de la Versailles şi al Societăţii Naţiunilor.

Pe parcursul întregii perioade interbelice, diplomaţia occidentală, în special MB, şi-a menţinut rolul de balansator pe scena politica europeană. Londra nu dorea izgonirea URSS de pe continentul european pt a reduce pretenţiile GER, dar nu-şi dorea nici o izolare a naziştilor. În urma creşterii pericolului comunist şi al revoluţiei comuniste, se decide promovare unei politici de întărire a GER în contrapondere cu Uniunea Sovietică. FR, de asemenea, a decis asupra necesităţii de compromis cu GER pt a cîştiga timp pt înarmare. Aceste acţiuni au constituit aşa-numita „politică de împăciuire” a GER. Esenţa acestei politici conciliatoriste consta în prevenirea sau, cel puţin, amînarea unui conflict cu GER. Măsurile concrete care au caracterizat politica de conciliere a statelor occidentale faţă de GER au fost următoarele: planurile Dawes şi Young, fiind urmate de anularea reparaţiilor germane, înarmarea excesivă a GER hitleriste, ocuparea zonei demilitarizate renane, ieşirea GER din Liga Naţiunilor, intervenţia italo-germană în Spania, agresiune italiană în Etiopia, fiind urmate de alipirea Austriei şi ocuparea Cehoslovaciei, iar în Extremul Orient vorbim despre agresiunea Japoniei la adresa Mancijuriei şi pretenţiile acesteia faţă de China. Toate aceste măsuri de împăciuire a GER şi a celorlalte state revizioniste, au generat în ultimă instanţă declanşarea IIRM.