În ciuda faptului că Statele Unite ale Americii, Canada şi cele nouă foste state comuniste membre NATO au sprijinit acordarea Planului de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan – MAP) Ucrainei şi Georgiei, la Summit-ul Alianţei Nord-Atlantice de la Bucureşti, la presiunea Rusiei, s-a decis amânarea acordării MAP celor două foste republici sovietice. Ucraina şi Georgia au fost consolate în Declaraţia Finală a Summit-ului Alianţei Nord-Atlantice de la Bucureşti (punctul 23) cu afirmarea explicită a faptului ca vor deveni membre ale NATO, într-un viitor neprecizat. Decizia adoptată la Bucureşti privind amânarea acordării MAP pentru Georgia şi Ucraina a provocat o anumita dezamăgire în societatea georgiană, cu toate că experţii georgieni şi reprezentanţii puterii nu excludeau un astfel de rezultat. La referendumul din 5 ianuarie 2008, 77% au votat pentru aderarea Georgiei la Alianţa Nord-Atlantică. Cauza unei astfel de susţineri este dată de faptul ca societatea georgiană percepe integrarea în NATO ca posibilitatea de a încheia definitiv cu moştenirea URSS şi cu influenţa Kremlinului, precum şi cu asigurarea unui sprijin serios al Occidentului în problema soluţionării conflictelor îngheţate.
Chiar înainte de summit, tema posibilei conectări a Georgiei la MAP a fost practic în fiecare zi principalul subiect al media din republică. Este evident ca această problemă a avut până acum şi are în continuare o uriaşă rezonanţă socială. Aşteptarea unui rezultat pozitiv s-a datorat şi poziţiei SUA şi a membrilor est-europeni ai NATO în această problemă.
Preşedintele Mihail Saakaşvili şi alţi reprezentanţi ai puterii, în ciuda amânării MAP, au privit foarte pozitiv declaraţia finală a summit-ului. Printre altele, preşedintele a afirmat că Georgia „a primit mai mult decât MAP”, având în vedere declaraţia NATO conform căreia Georgia şi Ucraina vor deveni membri ai Alianţei, şi a vorbit chiar despre o „victorie istorică” a Georgiei. Totuşi, în acest moment este greu de spus ce este mai îndreptăţit, tonul optimist al lui Saakaşvili sau dezamăgirea cetăţenilor Georgiei.
Decizia summit-ului poate produce oarecare pagube partidului de guvernământ şi preşedintelui Saakaşvili. Alegerile parlamentare din Georgia vor avea loc în luna mai. Imediat ce s-au făcut publice rezultatele Summit-ului de la Bucureşti, reprezentanţii opoziţiei s-au grăbit sa anunţe „falimentul politicii externe a lui Saakaşvili” şi faptul că decizia Alianţei a fost influenţată de starea proastă a instituţiilor democratice în Georgia. Criticii puterii s-au străduit să utilizeze la maxim „înfrângerea” Georgiei la Bucureşti şi să convingă ca opoziţia, odată ajunsă la putere, va putea mai bine şi mai eficient să realizeze procesul integrării Georgiei în NATO. În acelaşi timp, trebuie notat că între forţele politice cu adevărat influente din Georgia nu sunt adversări ai aderării la NATO. Forţele politice din ţară, atât cele de la putere, cât şi cele din opoziţie, chiar au semnat la începutul anului trecut o declaraţie specială despre faptul ca în problema integrării euroatlantice sunt de comun acord.
În acelaşi timp, întărirea poziţiilor opoziţiei radicale, care nu recunoaşte încă rezultatele alegerilor prezidenţiale din 5 ianuarie şi cere demisia lui Saakaşvili, poate din nou să genereze dezbinare în societate. Este adevărat că deocamdată nu sunt vizibile semnele repetării crizei din noiembrie 2007, când s-au produs ciocniri în masă ale poliţiei cu participanţii la acţiunea de protest.
Politicienii georgieni şi experţii, în repetate rânduri, au afirmat că refuzul acordării MAP Georgiei poate să se reflecte negativ asupra relaţiilor ruso-georgiene. Mai cu seamă, această decizie ar putea fi interpretată de Moscova ca o victorie, care dă Kremlinului ocazia să-şi întărească presiunea asupra Georgiei. Rusia a arătat primul semn al acestei conduite chiar în ziua în care s-au prezentat concluziile oficiale ale summit-ului. Preşedintele Putin a trimis o scrisoare preşedinţilor republicilor nerecunoscute Abhazia şi Osetia de Sud, în care le-a promis sprijinul, acuzând Tbilisi de încercarea de a „destabiliza situaţia”, şi si-a exprimat îngrijorarea referitoare la consecinţele aderării Georgiei la NATO.
În Georgia se prognozează că, de vreme ce în decembrie se va discuta din nou acordarea MAP, Rusia va încerca să destabilizeze situaţia în zonele de conflict. Principalul obiectiv al Moscovei în relaţiile cu Tbilisi este să oblige Georgia să renunţe definitiv la dorinţa de a deveni membru NATO. Pentru aceasta, Rusia foloseşte toate mijloacele de presiune atât asupra Tbilisi, cat şi a membrilor Alianţei.
La Kremlin se afirmă că extinderea următoare a NATO reprezintă pentru Rusia o ameninţare militară. Totuşi, Rusia are deja graniţă comună cu ţările membre NATO: Statele Baltice, Norvegia, Polonia. Nici un pericol militar pentru Rusia nu decurge din aceasta. În realitate, problema extinderii NATO pentru clasa politică din Rusia este, în primul rând, o problemă de politică internă. Baza concepţiei politice a actualei puteri este „creşterea influenţei Rusiei în lume” şi „renaşterea fostei măreţii”. Pe acest fond, primirea în NATO a două foste republici sovietice va fi o mare înfrângere pentru actuala politică a Kremlinului, deoarece fostul teritoriu sovietic, cu excepţia Ţărilor Baltice, este perceput de Kremlin ca o sferă tradiţională de influenţa exclusivă a Rusiei.
În ce priveşte zonele de conflict din Georgia, perspectivele aderării la NATO exercită influenţa nemijlocită asupra procesului de soluţionare. În prezent, republicile nerecunoscute Abhazia şi Osetia de Sud se bucura de sprijinul nelimitat al Moscovei. Rusia le-a acordat cetăţenie rusă locuitorilor din aceste teritorii, acordă sprijin militar şi financiar regimurilor locale. În Osetia de Sud, posturile cheie din guvernul local – primul ministru, ministrul Apărării etc. – le ocupa funcţionari trimişi direct din Rusia. În acest timp, Rusia păstrează, pentru sine, statutul de principal „mediator” în reglementare şi păstrează în zonele de conflict trupele sale de menţinere a păcii. Kremlinul se împotriveşte oricăror încercări ale autoritarilor de la Tbilisi de a schimba formatul de negocieri în scopul atragerii în soluţionarea conflictelor a partenerilor occidentali. Cu toate că actualul format nu a adus nici un fel de rezultate – în Abhazia, pana astăzi nu s-au putut întoarce mai mult de 200.000 de refugiaţi care au părăsit Abhazia după operaţiunile militare şi epurările etnice din 1992-1993. Republicile nerecunoscute au ignorat până acum propunerile de la Tbilisi de stabilire a statutului lor în cadrul Georgiei.
La rândul ei, Duma de Stat a Rusiei şi o seamă de persoane oficiale au declarat, în repetate rânduri, posibilitatea recunoaşterii independentei Abahaziei şi Osetiei de Sud şi chiar unirea lor cu Rusia. Din partea oficialilor ruşi, nu o dată s-au auzit ameninţări privind utilizarea forţei militare „pentru apărarea cetăţenilor ruşi”.
Tocmai de aceea, în Georgia a fost înregistrată cu durere poziţia Germaniei anunţată de cancelarul Merkel, potrivit căreia principala piedică în drumul Georgiei spre NATO este nesoluţionarea conflictelor. O astfel de punere a problemei, adică formularea pretenţiilor către Georgia pentru rezolvarea definitivă a conflictelor pentru admiterea în NATO, în practică înseamnă acordarea dreptului de veto pentru integrarea Georgiei în Alianţa Rusiei, care controlează zonele de conflict de pe teritoriul Georgiei şi asigură protecţie regimurilor separatiste.
Politicienii georgieni şi experţii spera că procesul de integrare a Georgiei în NATO să producă o cotitură în reglementarea paşnică a conflictelor. Mai cu seamă acordarea MAP Georgiei ar fi obligat Rusia să se resemneze cu iminenta aderare a Georgiei la Alianţa. Prin urmare, Rusia ar fi trebuit să-şi schimbe şi politica, în prezent orientată spre neadmiterea Georgiei în NATO. În acest caz, Rusia va fi nevoită să construiască relaţii cu Georgia din punctul de vedere al asigurării stabilităţii şi cooperării reciproc avantajoase, şi nu al confruntării.
La rândul lor, regimurile separatiste şi populaţia republicilor nerecunoscute, în cazul candidaturii Georgiei la aderarea la NATO, vor trebui să admită lipsa de perspectivă a luptei pentru recunoaştere internaţională a independenţei lor şi să înceapă negocieri reale cu Tbilisi pentru soluţionare. De aceea, la Tbilisi se consideră că procesul rezolvării reale a conflictului începe doar în cazul ireversibilităţii integrării Georgiei în Alianţa Nord-Atlantică.
Astăzi, câtă vreme se menţine incertitudinea în această problemă, Moscova va continua politica orientată spre conservarea statu-quo-ului.
Chiar înainte de summit, tema posibilei conectări a Georgiei la MAP a fost practic în fiecare zi principalul subiect al media din republică. Este evident ca această problemă a avut până acum şi are în continuare o uriaşă rezonanţă socială. Aşteptarea unui rezultat pozitiv s-a datorat şi poziţiei SUA şi a membrilor est-europeni ai NATO în această problemă.
Preşedintele Mihail Saakaşvili şi alţi reprezentanţi ai puterii, în ciuda amânării MAP, au privit foarte pozitiv declaraţia finală a summit-ului. Printre altele, preşedintele a afirmat că Georgia „a primit mai mult decât MAP”, având în vedere declaraţia NATO conform căreia Georgia şi Ucraina vor deveni membri ai Alianţei, şi a vorbit chiar despre o „victorie istorică” a Georgiei. Totuşi, în acest moment este greu de spus ce este mai îndreptăţit, tonul optimist al lui Saakaşvili sau dezamăgirea cetăţenilor Georgiei.
Decizia summit-ului poate produce oarecare pagube partidului de guvernământ şi preşedintelui Saakaşvili. Alegerile parlamentare din Georgia vor avea loc în luna mai. Imediat ce s-au făcut publice rezultatele Summit-ului de la Bucureşti, reprezentanţii opoziţiei s-au grăbit sa anunţe „falimentul politicii externe a lui Saakaşvili” şi faptul că decizia Alianţei a fost influenţată de starea proastă a instituţiilor democratice în Georgia. Criticii puterii s-au străduit să utilizeze la maxim „înfrângerea” Georgiei la Bucureşti şi să convingă ca opoziţia, odată ajunsă la putere, va putea mai bine şi mai eficient să realizeze procesul integrării Georgiei în NATO. În acelaşi timp, trebuie notat că între forţele politice cu adevărat influente din Georgia nu sunt adversări ai aderării la NATO. Forţele politice din ţară, atât cele de la putere, cât şi cele din opoziţie, chiar au semnat la începutul anului trecut o declaraţie specială despre faptul ca în problema integrării euroatlantice sunt de comun acord.
În acelaşi timp, întărirea poziţiilor opoziţiei radicale, care nu recunoaşte încă rezultatele alegerilor prezidenţiale din 5 ianuarie şi cere demisia lui Saakaşvili, poate din nou să genereze dezbinare în societate. Este adevărat că deocamdată nu sunt vizibile semnele repetării crizei din noiembrie 2007, când s-au produs ciocniri în masă ale poliţiei cu participanţii la acţiunea de protest.
Politicienii georgieni şi experţii, în repetate rânduri, au afirmat că refuzul acordării MAP Georgiei poate să se reflecte negativ asupra relaţiilor ruso-georgiene. Mai cu seamă, această decizie ar putea fi interpretată de Moscova ca o victorie, care dă Kremlinului ocazia să-şi întărească presiunea asupra Georgiei. Rusia a arătat primul semn al acestei conduite chiar în ziua în care s-au prezentat concluziile oficiale ale summit-ului. Preşedintele Putin a trimis o scrisoare preşedinţilor republicilor nerecunoscute Abhazia şi Osetia de Sud, în care le-a promis sprijinul, acuzând Tbilisi de încercarea de a „destabiliza situaţia”, şi si-a exprimat îngrijorarea referitoare la consecinţele aderării Georgiei la NATO.
În Georgia se prognozează că, de vreme ce în decembrie se va discuta din nou acordarea MAP, Rusia va încerca să destabilizeze situaţia în zonele de conflict. Principalul obiectiv al Moscovei în relaţiile cu Tbilisi este să oblige Georgia să renunţe definitiv la dorinţa de a deveni membru NATO. Pentru aceasta, Rusia foloseşte toate mijloacele de presiune atât asupra Tbilisi, cat şi a membrilor Alianţei.
La Kremlin se afirmă că extinderea următoare a NATO reprezintă pentru Rusia o ameninţare militară. Totuşi, Rusia are deja graniţă comună cu ţările membre NATO: Statele Baltice, Norvegia, Polonia. Nici un pericol militar pentru Rusia nu decurge din aceasta. În realitate, problema extinderii NATO pentru clasa politică din Rusia este, în primul rând, o problemă de politică internă. Baza concepţiei politice a actualei puteri este „creşterea influenţei Rusiei în lume” şi „renaşterea fostei măreţii”. Pe acest fond, primirea în NATO a două foste republici sovietice va fi o mare înfrângere pentru actuala politică a Kremlinului, deoarece fostul teritoriu sovietic, cu excepţia Ţărilor Baltice, este perceput de Kremlin ca o sferă tradiţională de influenţa exclusivă a Rusiei.
În ce priveşte zonele de conflict din Georgia, perspectivele aderării la NATO exercită influenţa nemijlocită asupra procesului de soluţionare. În prezent, republicile nerecunoscute Abhazia şi Osetia de Sud se bucura de sprijinul nelimitat al Moscovei. Rusia le-a acordat cetăţenie rusă locuitorilor din aceste teritorii, acordă sprijin militar şi financiar regimurilor locale. În Osetia de Sud, posturile cheie din guvernul local – primul ministru, ministrul Apărării etc. – le ocupa funcţionari trimişi direct din Rusia. În acest timp, Rusia păstrează, pentru sine, statutul de principal „mediator” în reglementare şi păstrează în zonele de conflict trupele sale de menţinere a păcii. Kremlinul se împotriveşte oricăror încercări ale autoritarilor de la Tbilisi de a schimba formatul de negocieri în scopul atragerii în soluţionarea conflictelor a partenerilor occidentali. Cu toate că actualul format nu a adus nici un fel de rezultate – în Abhazia, pana astăzi nu s-au putut întoarce mai mult de 200.000 de refugiaţi care au părăsit Abhazia după operaţiunile militare şi epurările etnice din 1992-1993. Republicile nerecunoscute au ignorat până acum propunerile de la Tbilisi de stabilire a statutului lor în cadrul Georgiei.
La rândul ei, Duma de Stat a Rusiei şi o seamă de persoane oficiale au declarat, în repetate rânduri, posibilitatea recunoaşterii independentei Abahaziei şi Osetiei de Sud şi chiar unirea lor cu Rusia. Din partea oficialilor ruşi, nu o dată s-au auzit ameninţări privind utilizarea forţei militare „pentru apărarea cetăţenilor ruşi”.
Tocmai de aceea, în Georgia a fost înregistrată cu durere poziţia Germaniei anunţată de cancelarul Merkel, potrivit căreia principala piedică în drumul Georgiei spre NATO este nesoluţionarea conflictelor. O astfel de punere a problemei, adică formularea pretenţiilor către Georgia pentru rezolvarea definitivă a conflictelor pentru admiterea în NATO, în practică înseamnă acordarea dreptului de veto pentru integrarea Georgiei în Alianţa Rusiei, care controlează zonele de conflict de pe teritoriul Georgiei şi asigură protecţie regimurilor separatiste.
Politicienii georgieni şi experţii spera că procesul de integrare a Georgiei în NATO să producă o cotitură în reglementarea paşnică a conflictelor. Mai cu seamă acordarea MAP Georgiei ar fi obligat Rusia să se resemneze cu iminenta aderare a Georgiei la Alianţa. Prin urmare, Rusia ar fi trebuit să-şi schimbe şi politica, în prezent orientată spre neadmiterea Georgiei în NATO. În acest caz, Rusia va fi nevoită să construiască relaţii cu Georgia din punctul de vedere al asigurării stabilităţii şi cooperării reciproc avantajoase, şi nu al confruntării.
La rândul lor, regimurile separatiste şi populaţia republicilor nerecunoscute, în cazul candidaturii Georgiei la aderarea la NATO, vor trebui să admită lipsa de perspectivă a luptei pentru recunoaştere internaţională a independenţei lor şi să înceapă negocieri reale cu Tbilisi pentru soluţionare. De aceea, la Tbilisi se consideră că procesul rezolvării reale a conflictului începe doar în cazul ireversibilităţii integrării Georgiei în Alianţa Nord-Atlantică.
Astăzi, câtă vreme se menţine incertitudinea în această problemă, Moscova va continua politica orientată spre conservarea statu-quo-ului.
Post a Comment