Dilema securităţii şi atenuarea anarhiei.

Interesante dezbateri au avut loc pe tema anarhiei şi mai ales a rolului pe care îl are acest concept în relaţiile internaţionale. Ideea de la care s-a plecat a fost că anarhia şi dilema securităţii în general nu sunt aplicabile la toate subsistemele domeniului relaţiilor internaţionale. În acelaşi timp s-a avansat posibilitatea atenuării anarhiei ceea ce înseamnă că, deşi mediul internaţional era lipsit de o autoritate centrală nu putea fi asimilat stării de natură, în totalitate. Acceptând termenul de atenuare a anarhiei, gânditorii tradiţionalişti au considerat că există două tipuri de relaţii internaţionale în condiţii de anarhiei. Însuşi, Morgenthau, acceptă un astfel de punct de vedere arătând că în condiţiile “Concertului European”, în care diplomaţia se baza pe un set comun de valori şi interese lupta pentru putere putea fi temperată într-o oarecare măsură7.

Cele două tipuri ale sistemului internaţional au fost prezentate şi dezvoltate de Kissinger şi constau într-o ordine internaţională legitimă şi una revoluţionară: “O ordine internaţională legitimă nu anulează posibilitatea conflictelor, dar le reduce proporţiile. Se pot produce războaie, numai că ele se vor purta în numele structurii existente. Diplomaţia în sensul ei clasic de ajustare a diferenţelor prin negociere, nu este posibilă decât într-o ordine internaţională legitimă”8.

Ordinea internaţională revoluţionară, este caracterizată de faptul că statele care fac parte din această categorie nu doresc doar o revizuire în cadrul sistemului, ci schimbarea sistemului însuşi. Ele tind către o securitate absolută care înseamnă anihilarea adversarului, nu acceptarea lui. Diplomaţia în aceste circumstanţe nu mai poate funcţiona, locul ei este luat de război sau de o accelerată cursă a înarmărilor. Altfel spus, într-un sistem bipolar, cum a fost situaţia între S.U.A. şi U.R.S.S., funcţionează un acut sentiment al insecurităţii care tinde către absolut, iar în alte situaţii cum este în Concertul European din secolul al XIX-lea sau mai aproape de noi în Comunitatea Europeană se poate vorbi de un compromis istoric între starea de natură şi domnia legii9. Raymond Aron, la rândul său, apreciază că în domeniul relaţiilor internaţionale pot exista sisteme omogene în care la nivelul statelor componente prevalează acelaşi punct de vedere asupra politicii şi sisteme eterogene, în care statele sunt organizate pe baza unor norme şi principii diferite, generând sisteme contradictorii de valori.

Cu alte cuvinte, Kissinger susţine că statele care fac parte din sistemul sociale diferite, adică cu o organizare internă diferită, pot să-şi stabilească relaţii interstatale în conformitate cu un anumit cod internaţional unanim acceptat, important fiind faptul că propriile convingeri, din interior, să nu fie extrapolate la nivelul comunităţii internaţionale, cu voinţa de a le impune. Raymond Aron, consideră că între organizarea internă a sistemului politic şi natura sistemului internaţional este o legătură cauzală.

Deşi aparent concepţiile lui Kissinger şi Aron par să se deosebească, în realitate ei au viziune comună, deoarece ei admit că există şi excepţii de la regulile stabilite de ei, care în anumite circumstanţe prevalează. Spre exemplu, Aron afirmă că înainte de scindarea societăţii internaţionale în socialistă şi capitalistă, deşi principiile care stăteau la baza organizării interne a statelor erau eterogene, acestea erau compatibile cu o profundă omogenitate culturală a statelor europene10. La fel Kissinger, admite că statele care promovează acelaşi regim politic în interior, converg către o ordine internaţională legitimă. Nuanţarea dilemei securităţii prin relevarea distincţiilor specifice diferitelor sisteme anarhice are o deosebită importanţă teoretică, deoarece demonstrează că anarhia nu generează aceleaşi imperative şi nici aceleaşi efecte în sistemele internaţionale existente. Un alt gânditor realist Arnold Wolfers identifică în cadrul sistemului internaţional mai multe niveluri care se situează între polul puterii şi polul indiferenţei. “Nimic nu subminează în mai mare măsură securitatea – precizează Wolfers – decât acumularea de putere într-un mod care poate produce teamă şi contrareacţii”11. Adaptat la vremurile noastre acest argument poate fi privit ca o posibilă reacţie a Rusiei la extinderea Alianţei nord-altantice către sud-estul Europei.

Hedley Bull, reprezentantul cel mai de seamă al realismului tradiţionalist, critică analogia făcută de Grotius între starea de natură şi sistemul internaţional. În sprijinul afirmaţiei sale Bull, susţine că domeniul internaţional este definit printre altele de interdependenţă economică, statele sunt mai puţin vulnerabile decât indivizii, iar punând semnul egalităţii între vulnerabilitatea persoanelor, ar însemna ca anarhia să devină insuportabilă. În concepţia lui Bull, diferenţele de putere între state au un efect pozitiv asupra comportamentului statului. Deşi nu există un guvern care să conducă statele, Bull consideră că lumea internaţională se comportă ca o “societate internaţională”, în care se manifestă tendinţa de a coopera şi a controla conflictele. Războiul este considerat în opinia lui Bull, nu rezultatul unei disfuncţii a societăţii internaţionale, ci una din caracteristicile de bază cum este balanţa puterii, diplomaţia, politica de mare putere şi dreptul internaţional.

Referitor la normele şi principiile care guvernează societatea internaţională, Bull aduce în discuţie cele două versiuni proclamate de Grotius, solidaristă şi pluralistă. Prima versiune susţine că în virtutea solidarităţii umane, intervenţia externă atunci când serveşte o cauză justă este justificată. Versiunea pluralistă, se bazează pe tradiţia juridică pozitivistă care promovează dialogul între state care să conducă la înţelegerea între părţile aflate în dispută. Optând pentru cea de-a doua variantă, Bull susţine punctul de vedere realist: “Perspectiva pluralistă nu trebuie scoasă din discuţie ca o simplă raţionalizare a practicii de stat, ea este o concepţie asupra societăţii internaţionale întemeiată pe observarea ariei reale a înţelegerilor între state şi inspirată de o anumită percepţie a limitărilor care, în această situaţie fac utilă transformarea în reguli ale dreptului”12. În concluzie, majoritatea realiştilor clasici sunt de acord cu nuanţarea conceptului de dilemă a securităţii, în sensul că nu poate fi privită ca un fenomen uniform şi trebuie acceptată ideea că sunt subsisteme ale domeniului relaţiilor internaţionale unde acestea acţionează parţial.