În lumea culturii, jurnaliştii au o presă proastă. Cînd vrei să spui că treburile nu merg bine în cultură, dai vina pe ziariştii care îşi dau cu părerea despre toate. A fi ziarist în materii serioase revine, pentru publicul nostru de vază, la a fi neserios. În ce mă priveşte, am o mare preţuire de principiu pentru meseria de jurnalist. În acelaşi timp, ştiu bine cîtă improvizaţie intră, de regulă, în practica jurnalismului. Astfel încît despre presă se pot spune cu egală îndreptăţire următoarele lucruri contradictorii: presa practică o evidentă şi constantă distorsionare a faptelor; presa este, în afara mişcărilor de stradă şi a votului, singura formă efectivă de manifestare a opiniei publice; presa este singurul coşmar al puterii; incultura şi părtinirea jurnaliştilor sînt, uneori, abisale; presa este un instrument de manipulare; în statele democratice, presa este singura putere în stat care nu este de nimeni controlată, de nimic balansată şi în nici un fel moderată.
În acelaşi timp, primul lucru care trebuie spus despre jurnalişti este că, atunci cînd sînt incomozi, aceştia sînt persecutaţi, bătuţi, iar uneori ucişi. S-a întîmplat nu demult în Ucraina. Se întîmplă acum în Belarus. Federaţia Rusă este un loc unde jurnaliştii ucişi nu sînt o raritate. La noi, sînt bătuţi, iar unii, precum Iosif Costinaş, dispar şi sînt găsiţi sub formă de carcasă. Peste tot în lume ziariştii de teren cad victime conflictelor de tot soiul. Dar numai în anumite ţări, pe timp de pace, jurnaliştii sînt ucişi. Acestea sînt ţările unde autorităţile de stat se comportă precum mafiile. Căci dictatorii, mafioţii, politicienii corupţi au o singură vulnerabilitate: presa liberă. Presa nu ar fi atît de importantă dacă prin intermediul ei nu ar putea fi şi formată, şi deformată opinia publică. Or, a o deforma convenabil este visul tuturor conducătorilor. Chiar şi cel mai crîncen dictator ştie că nu poate guverna mult timp împotriva opiniei publice. Pe termen lung, omul politic, care are opinia publică împotriva sa, e pierdut. Din acest motiv, toţi dictatorii vor să controleze presa - pentru a avea de partea lor opinia publică.
Prin urmare, jurnalistul independent ocupă o poziţie cheie în dispozitivul producerii şi reproducerii puterii politice. Prin el, dacă e onest, curajos şi inteligent, dictaturile se erodează, iar democraţia respiră. Tot prin el, dacă este necinstit, obedient şi corupt, conducerea autoritară se consolidează, iar democraţia pierde teren. Jurnalistul independent, ca şi cetăţeanul conştient, reprezintă un element esenţial al unei societăţi respirabile. Cînd cetăţenii se dezinteresează de treburile publice şi de binele comun, regimul politic, oricare ar fi el, se prăbuşeşte. Cînd jurnaliştii îşi pierd independenţa, iar presa devine un instrument de manipulare a opiniei publice, democraţia, oricît de bine ancorată în alte instituţii ale statului, se erodează ireversibil.
De aceea, e posibil să dăm un diagnostic asupra stării de sănătate democratică a unei societăţi, examinînd cum se comportă presa, scrisă şi audiovizuală, faţă de puterea politică. E aservită, democraţia e doar aparentă; e independentă, democraţia funcţionează.
Însă jurnaliştii îşi pot trăda datoria democratică şi în alt mod, nu doar aservindu-se puterii politice: făcînd, de pildă, ceea ce aş putea numi populism mediatic. Fiecare mijloc media caută să cîştige audienţă; e un lucru normal, deoarece presa, ca orice întreprindere economică, trăieşte din profit. Dacă, însă, în bătălia pentru audienţă jurnaliştii subordonează dorinţei de popularitate datoria de a informa imparţial, atunci presa îşi pierde statutul de presă independentă. Un exemplu din ce în ce mai larg răspîndit în presa audiovizuală din România este acela al organelor de presă care îşi fac autopropagandă, ca în reclame, prezentînd publicului numai ştirile care pun în lumină favorabilă postul cu pricina. Publicul nu mai este informat corect, ci este tratat ca şi cînd ar fi un fan al postului de televiziune. Nu mai sîntem trataţi ca cetăţeni, ci în chip de fani. Totul, inclusiv ştirile, se organizează ca un spectacol de reclamă, unde în loc de ştiri imparţiale ne sînt livrate fleacuri exaltate.
Într-o democraţie, unde presa ar trebui să fie independentă, ameninţările la adresa ei vin din două direcţii: una este a politicienilor corupţi sau însetaţi de putere, care vor să şi-o subordoneze, pentru a controla opinia publică; cealaltă este a populismului de presă, care tinde să transforme totul în audienţă şi spectacol. Aici intervine vocaţia jurnalistului independent, pentru care am o admiraţie lipsită de umbră.
Post a Comment