La Paris interesele FR au fost susţinute de către liderul delegaţiei franceze- George Clemenceau. Principalele interese ale Fr eau: Divizarea GER prin crearea Bavariei independente şi a unei republici sub protectoratul FR în regiunea Rhinului; Cedarea către FR a bazinului carbonifer Saar; Garantarea pt FR a unui statut de ţară industrializată; Lichidarea totală a forţelor militare germane; Judecarea persoanelor vinovate de declanşarea războiului, inclusiv a kaiserului; Obţinerea despăgubirilor de război şi a pensiilor pt victimele acestuia; Crearea unei alianţe defensive dintre FR, SUA şi MB drept garanţie împotriva unui nou atac din partea Germaniei. Totalitatea revendicărilor înaintate de către FR în timpul conferinţei a obţinut denumirea de „linia Clemenceau”. Astfel, interesele delegaţiei franceze dictau măsuri dure şi radicale împotriva GER. Comportamentul delegaţiei franceze în timpul conferinţei denota faptul că FR urmărea doar obţinerea beneficiilor pt Antanta, în general, şi pt FR, în special, fiind foarte puţin preocupată de rezolvarea altor chestiuni de importanţă europeană. Reprezentanţii francezi au operat cu duritate în toate problemele care ţineau de pedepsirea GER şi de reducerea teritorială a acesteia. Marea majoritate a acţiunilor întreprinse urmăreau consolidarea poziţiilor franceze pe continentul european şi răzbunarea împotriva GER devenite puternice în urma războiului franco-prusac din 1870-1871.
Clemenceau era decis pentru o pace cu caracter punitiv. “Tigrul” dorea ca puterea Germaniei să fie redusă în aşa măsură încât să nu mai poată reprezenta o ameninţare în viitor; El urmărea să obţină pentru Franţa securitate, răzbunare şi reparaţii de război din partea Germaniei; Delegaţia franceză a făcut din stabilirea graniţei franco-germane pe Rhin o problemă cheie la conferinţă. Clemenceau şi mareşalul Foch voiau să supună controlul Franţei în teritoriile germane de pe malul stâng al Rhinului, fie pe calea anexării directe a acestor teritorii, fie pe calea detaşării şi a creării unor “state-tampon”, dependente de Franţa sau puse sub egida Societăţii Naţiunilor. Planurile franceze au întâmpinat o puternică opoziţie din partea Angliei şi a SUA; Invocând necesitatea compensării pierderilor cauzate industriei carbonifere din departamentele sale de nord, delegaţia franceză a cerut ca regiunea Saar să fie încorporată la Franţa, întâlnind din nou împotrivirea Angliei şi a SUA. Wilson nu dorea cu adevărat o pedepsire cruntă a Germaniei aşa cum susţinea Franţa deoarece se temea că dacă Germania ar fi umilită excesiv, ea ar putea fi împinsă în braţele comuniştilor. De aceea a făcut tot posibilul pentru a atenua unele dintre prevederile dure pe care Clemenceau avea de gând să le impună. Wilson se pronunţa pentru stabilirea unor reparaţii care să ţină cont de resursele Germaniei de a le putea achita, dar opinia publică din Franţa şi Marea Britanie dorea “să stoarcă lămâia germană până încep să-i chiţăie sâmburii.” Acest lucru avea un dublu scop: să ajute ţările aliate să acopere cheltuielile de război şi să reducă Germania pentru ani buni la o situaţie precară din punct de vedere economic. S-au lansat cifre astronomice ca reparaţii de război. În cele din urmă, la sugestia lui Lloyd George, s-a constituit o Comisie pentru Reparaţii pentru a stabili cifra reală. În anul 1921 Comisia pentru Reparaţii a recomandat în sfârşit cifra de 132 miliarde mărci-aur. Încercările de a determina Germania să plătească aveau să marcheze relaţiile internaţionale pentru următorii zece ani. De asemenea, tratatul obliga Germania la “restituiri”, prin care trebuia să înapoieze operele de artă luate din Franţa şi Blegia în perioada 1870 – 1871 şi 1914 – 1918
Post a Comment