Funcţia educativ-culturală.

În general, lumea intelectuală a acceptat că întreg comportamentul uman este ghidat de norme culturale, explicit dar, mai ales, implicit. Indivizii, care suportă efectele acestui “ghidaj”, nu-i pot conştientiza, cel mai adesea, prezenţa, deci, nici limitele influenţei. Prin implicarea în difuzarea suporturilor culturale pe care se sprijină întreaga istorie a omenirii şi a modelelor culturale dominante în societate, mass-media influenţează indirect conduita umană. Eficacitatea mediilor în vulgarizarea teoriilor ştiinţifice şi diseminarea, în cercuri largi, a modelelor culturale ne îngăduie să afirmăm dubla lor funcţie, pe care am dorit să o sugerăm şi în titlu, de educare şi de culturalizare (inclusiv prin transmiterea moştenirii culturale colective). Transmiterea moştenirii culturale înseamnă transmiterea valorilor şi a modelelor sociale de la grupuri către indivizi, de la o generaţie la alta şi numără printre consecinţele sale creşterea coeziunii sociale, integrarea socială a indivizilor, impunerea normelor culturale, amortizarea tendinţei indivizilor de a se lăsa luaţi în stăpânire de indistincţie ori anomie paralizantă. Funcţia educativ-culturală este aceea care dă măsura capacităţii mass-media de a socializa explicit indivizii, prin emisiuni, articole, campanii create în acest scop şi, implicit, prin obţinerea, pe diverse teme, a solidarităţii sau consensului. Educaţia şi informarea (transmiterea moştenirii sociale şi culturale) sunt distincte, dar între ele există un grad de coerenţă şi unul de complementaritate, astfel încât datele furnizate de informare şi curiozitatea stârnită de problemele conştientizate în acest mod, ca şi înţelegerea şi soluţionarea lor sunt favorizate de către educaţie. Cum publicul nu (mai) este captivul, prizonierul unui canal media, el are mereu, acum, posibilitatea opţiunii, a selecţiei, iar continuarea unei “relaţii” cu un canal sau altul depinde doar de oferta acestuia, de confirmările şi gratificaţiile pe care le produce. Deci, valorile şi conţinuturile culturale propuse de mass-media vor urma nevoilor sociale ale consumatorilor. Interesant este, ajunşi în acest punct, să constatăm că se poate afirma, cu o bună doză de adevăr, că mediile devin (sau chiar sunt), mai evident în ultimii ani, prizonierele publicului lor. Integrarea activă în societate realizată cu/prin stăruinţa mass-media este o finalizare a educării şi a transmiterii valorilor culturale (sociale).

Oricine îşi dă seama că integrarea activă în societate este un proces dificil, sincopat uneori, irealizabil alteori şi, oricum, generator de dramatism şi sfâşieri individuale, familiale sau chiar la nivel de subgrupuri sociale. Spunem acestea, gândindu-ne, mai ales, la un fenomen nemaintâlnit în istorie, ca amploare: fenomenul emigraţionist. În 1990, existau, în toată lumea, 50 milioane de oameni care trăiau în alte ţări decât ţara lor de origine, pentru ca, în 1995, numărul emigranţilor din “satul universal” să depăşească 150 milioane. O creştere, să recunoaştem, tulburătoare. Istoria şi-a accelerat, cu adevărat, pulsul, iar schimbările se produc, iată, şi pe coordonate nebănuite de generaţia de dinaintea noastră. Sunt greu de analizat variaţiile coordonatelor lumii în care tocmai trăim. În plus, coordonatele se multiplică, pe orizontală, pe verticală, dar şi în profunzime. Să amintim uimirea apropiată de spaimă a lui Naisbitt, încă în 1984, în faţa multiplicării ameţitoare a informaţiilor ştiinţifice din acea vreme:

“Zilnic se scriu între 6 000-7 000 de articole ştiinţifice.

Informaţia ştiinţifică şi tehnică sporeşte astăzi cu 13 procente pe an, ceea ce înseamnă că se dublează la fiecare cinci ani.

Dar rata poate sălta curând la 40 de procente pe an datorită noilor sisteme de informaţie, mai puternice şi numărului crescând al oamenilor de ştiinţă. Aceasta înseamnă că datele se vor dubla la fiecare douăzeci de luni.

Prin 1985, volumul de informaţii va fi de patru până la şase ori mai mare decât cu numai câţiva ani în urmă”.

Şi Naisbitt continuă această ordonare proprie cu o exclamaţie deznădăjduită: Ne înecăm în informaţie!

De aceste mutaţii ştiinţifice şi demografice, ca şi de toate celelalte, media sunt influenţate, chiar dacă măcar parte dintre schimbări sunt provocate chiar de mass-media. Vechi modele culturale şi sociale sunt, brusc, ineficiente, nefuncţionale, în vreme ce lumea trebuie să “funcţioneze”, să se aşeze fie şi în disconfortul unei paranteze. “Când spunem, de exemplu, « cultura chineză », ne referim la un popor imaginat şi un mod de viaţă determinat de rasă şi geografie. Europenii au marcat mult timp diferenţele culturale în funcţie de hotarele geografice (naţionale). Astăzi, însă, definiţiile rasiale şi geopolitice ale culturii, deşi încă mai persistă cu tărie, devin mult mai complexe şi ambigue. Extraordinara transmigraţie a popoarelor dintr-un colţ al lumii în altul şi proliferarea explozivă a mass-media se combină spre a modifica dramatic fixitatea etnică şi teritorială a culturii”.

Apar, aici, socializarea (din nou), procesul psihosocial al shimbării de atitudine şi două derivate ale socializării: aculturaţia şi enculturaţia.

Socializarea a fost, de altfel, mai amănunţit definită în subcapitolul 2.4.

Schimbarea de atitudine, pentru care “nu există o teorie generală, ci un număr mereu crescând de teorii parţiale”, o vom defini, cu ajutorul Teoriei stimul-răspuns, ca fiind un proces parcurs în trei trepte, “în condiţiile expunerii la mesajele persuasive:

1) primul pas în schimbarea atitudinală îl constituie captarea atenţiei asupra mesajului, trebuie deci organizate condiţiile optime;

2) captarea atenţiei receptorului este necesară, dar nu şi suficientă: trebuie ca mesajul să fie înţeles;

3) ultima fază a procesului de schimbare a atitudinilor este dată de acceptarea conţinutului respectivului mesaj; pentru aceasta stimularea joacă un rol important, fie că se are în vedere recompensa morală (aprobarea socială), fie că se vizează stimularea materială (dobândirea unei sume de bani)”.

Să mai notăm doar că se poate conta pe o schimbare de atitudine puternică doar în condiţiile unei credibilităţi mari a sursei care emite mesajul şi a unei pronunţate contradicţii (discrepanţa mesajului) între afirmaţiile mesajului şi poziţia persoanei-ţintă. Să remarcăm că psihosociologii utilizează, pentru procesele de comunicare, un limbaj perfect adaptat limbajului mass-media. Acest fapt (universalizarea simbolurilor) este întotdeauna benefic în cunoaştere.

Aculturaţia desemnează mecanismele de însuşire şi de socializare, integrarea unui individ într-o cultură care îi este străină şi, mai ales, procesele şi schimburile antrenate de contactele şi interacţiunile reciproce între grupuri etnice diferite (asimilare, confruntare, crearea de noi identităţi).

Dacă procesul de aculturare este definit pentru trecerea de la o societate la alta, când are loc resocializarea, este utilizat termenul enculturare “pentru a denumi procesul de dobândire prin care noii membri ai unei societăţi interiorizează toate aspectele culturii lor. Aceasta include nu numai obiceiurile şi tradiţiile poporului lor, ci şi limba, utilizarea artefactului material şi întreaga colecţie de legende, mituri, folclor şi crezuri populare”. În toate aceste procese, mass-media pot avea – şi chiar au, îndeobşte – un rol important, de la familiarizarea celor mici cu legile şi normele societăţii în care s-au născut, până la familiarizarea imigrantului cu întregul sistem de coduri sociale agreat de comunitatea în care doreşte să se integreze, şi care va fi, mai repede sau mai lent, resocializat. Funcţia educativ-culturală a mass-media are, în procesele pe care le vizăm aici, un caracter manifest-benefic. Datorită acestei funcţii complexe, mass-media îşi pot justifica multitudinea de forme antinomice pe care le adoptă în atât de sinuoasele-i manifestări şi influenţe, forţa şi fragilitatea, inerţia şi uluitoarea elasticitate: “Transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea, în timp, a structurilor culturale. Promovând diferite modele de comportament, presa oferă un set de roluri sociale şi un vocabular simbolic; confruntat cu aceste mesaje, care răspund astfel nevoilor sale de modele şi de termeni de referinţă, publicul are posibilitatea să aleagă sau să respingă, să modifice sau să negocieze, să dezbată şi să reaşeze rolurile şi valorile comune. Prin această acţiune, presa apare ca o forţă care este în egală măsură conservatoare şi inovatoare, stabilizatoare şi dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiţionale şi generatoare de noi valori”.