Uriaşa dezvoltare a mediilor audiovizuale i-a condus pe unii cercetători la consideraţia că “rolul global al media se defineşte prin funcţia de transpunere a realului în spectacol, receptând mijloacele de comunicare mai curând ca o sursă şi ca un mijloc de evaziune”. Perspectiva funcţionalistă de cercetare a comportamentului audienţei a relevat, în timp, începând cu anii’50, importante elemente ale relaţiei dintre utilizarea media ca mijloc de evaziune şi caracteristicile socio-psihologice ale acestor utilizatori. Astfel de consideraţii s-au desprins într-un cadru mai amplu şi anume în acela al studierii unui capitol care s-a bucurat de o atenţie deosebită: studiile asupra “utilizărilor şi gratificaţiilor”. Utilizările şi gratificaţiile oferite de media (“U” and “G”) au constituit o direcţie specială de cercetare ce a vizat preponderent televiziunea. Paradigma utilizărilor şi gratificaţiilor s-a constituit pe câteva întrebări de interes: ce satisfacţii caută indivizii în consumul media?, în ce mod utilizează mijloacele de comunicare?, cum le utilizează?, ce nevoi umane reclamă consumul mediatic?În ultimii ani, utilizările şi gratificaţiile sunt studiate alături de efecte, deşi ele par a fi, de fapt, cauze ale consumului mediatic şi nu efecte. Întâlnim, pentru utilizări şi gratificaţii, şi formularea foloase şi recompense. Dacă efectele răspund întrebării “Ce fac mediile cu oamenii?”, gratificaţiile răstoarnă această întrebare: “Ce fac oamenii cu mass-media?” Întrebarea se revendică de la tradiţia care postulează libertatea publicului de a interpreta şi folosi mesajele după bunul plac în existenţa proprie, ca şi orice alt produs pe care-l “utilizează”. Dacă cercetările clasice păreau a studia un public pasiv – o victimă uşoară a mass-media, viziunea implicită propusă de perspectiva “foloaselor şi a recompenselor” audienţei este una a receptorului activ, care caută, selectează şi-şi afirmă libertatea opţiunilor. Încă de la începuturile lor, mediile au oferit publicului prilejuri de a folosi produsele mediatice în viaţa cotidiană. În contemporaneitate, se constată o sporire a numărului acelora care declară că, prin mass-media, doresc să evadeze din problemele lor zilnice. Astfel, conceptul de evaziune a devenit o prezenţă frecventă în discuţiile relative la funcţiile şi efectele comunicării de masă şi la relaţiile care se stabilesc între public şi media. “Termenului de evaziune îi sunt asociate, în principal, patru sensuri:
1. funcţia de evaziune a consumului culturii de masă (spre exemplu, divertismentul masiv oferit de tv şi alte media) constă în deturnarea practicanţilor acesteia de la “lumea reală în profitul imaginarului”, mediile oferind stereotipuri care favorizează idealizarea vieţii, evitarea realităţilor dezagreabile;
2. mass-media acţionează mai curând ca un “narcotic social”, tinzându-se spre generalizarea unui uzaj identificat de Merton şi Lazarsfeld (1948);
3. există indivizi care utilizează mass-media mai mult ca mijloace de evaziune (cei mai expuşi consumului evazionist sunt anxioşii, neliniştiţii, frustraţii, cei care resimt mai frecvent tot felul de insatisfacţii, care îşi fac mereu tot felul de griji);
4. consumul culturii de masă şi, în special, al divertismentului produce ca efect pasivitatea socială şi conformismul”.
Deci, “evazioniştii” caută nenumărate compensaţii irealizărilor în universul mirific oferit, atât de generos, de către instanţele mediatice. Dar dorinţa de relaxare ori plăcerea de a-ţi lăsa imaginaţia în voia valurilor mediatice nu sunt doar apanajele patologicului, ale unei lumi narcotice şi narcotizante, ci pot fi, la fel de probabil, forme de manifestare a conştiinţei plenare, exercitându-se, astfel, asupra întregului registru de nevoi şi posibilităţi umane. Dacă nu am crede asta, o stinghereală insidioasă ne-ar lua în stăpânire ori de câte ori am viziona un film sau am deschide televizorul. Mai mult, la limită, chiar şi apetenţa către emisiunile informative poate fi privită tot ca un semn al evaziunii, al dorinţei de evadare din lumea noastră cotidiană, reală. Şi această etichetare nici nu ar fi ieşită complet din cadrele adevărului. Numai că greu vom găsi pe cineva care să delimiteze realitatea mulţumitor şi neechivoc. Nici măcar opiniile greşite pe care le putem avea despre această realitate nu pot fi excluse din realitate. Şi se poate susţine foarte bine că însăşi existenţa mass-media este un semn al dorinţei umane de evaziune. Mass-media – şi acest fapt este evident – sunt utilizate tot mai frecvent ca o sursă de divertisment importantă şi pentru că reclamă costurile bugetare cele mai mici pentru indivizi. Mass-media te poate relaxa la cele mai mici preţuri. Accesibilitatea este unul dintre atributele importante ale mediilor. Prin mass-media, apoi, se pot realiza identificările dorite, oricât de spectaculoase. Astfel, existenţa unui nou bovarism (bovarismul mediatic modern?) poate fi detectată, probabil, cu uşurinţă, printre consumatorii de produse mediatice. Pe acest vast şi pluriform teritoriu al evaziunii poate fi delimitat acela, fatalmente inferior ca dimensiune, dar suficient de amplu şi de viguros, al divertismentului. Funcţia de divertisment asociată a fost denumită şi recreativă. Mihai Coman citează o percutantă şi profundă observaţie a lui Neil Postman privitoare la atotputernicia divertismentului mediatic de astăzi, care merită a fi reţinută: “Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului (…) Aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”.
Industria divertismentului mediatic, pentru că atrage publicul şi deci publicitatea, s-a impus peste tot în lume. În această zonă, televiziunea, deocamdată, deţine, cu lejeritate, prim-planul, datorită posibilităţilor sale de a crea “mărcile” de divertisment cele mai complete şi mai căutate (gustate) de public. Spectacolul generalizat pe care-l întreţine televiziunea este augmentat de expansiunea aproape neverosimilă a interesului pentru sport. Spectacolul sportiv, pe care socio-psihologii l-ar putea decoda fastuos, servindu-se de mituri, de arta războiului şi de agresivitatea umană instinctivă, serveşte de asemenea ca factor compensatoriu, ca element de identificare ori ca show pur şi simplu. Şi sportul a fost aproape confiscat (sau s-a predat singur, pe bani grei) de televiziune. Ca pondere temporală, divertismentul îşi ia zilnic partea regală din viaţa industriilor audiovizuale, societatea de consum facilitând sau reclamând acest statut privilegiat pentru spectacol, pentru narcoză, pentru evaziune.
Presa tipărită conţine, la rându-i, jocuri, caricaturi, desene, rubrici specializate de divertisment, fotografii, diverse concursuri. Parte a mediilor tipărite, revistele tv, revistele care se referă la lumea show-bisnessului, sunt simple adjuvante ale televiziunii. Sunt, deci, media tipărite care parazitează ruda bogată, parvenită (televiziunea) ori trăiesc în simbioză cu aceasta. Sunt, acestea, fenomene deloc anticipate în urmă cu doar 30-40 de ani, când încă se credea că presa scrisă va trăi mereu pe propriile picioare sau va muri în demnitate şi onor. Trăieşte.
Post a Comment