Crearea Alianţei antihitleriste, etapele principale.

În completare, la 1 ianuarie 1942, s-a semnat la Washington, de către Roosevelt, Churchil, Litvinov şi Soong (reprezentând China), Declaraţia Naţiunilor Unite, la care au aderat numeroase ţări. Reluând ideile expuse în Carta Atlanticului, statele semnatare îşi exprimau decizia fermă de a crea o „ordine internaţională bazată pe principiile dreptului, păcii, securităţii, libertăţii şi bunăstării generale a omenirii”. Aşadar, cele două documente publice exprimau angajamentele ferme ale marilor puteri ale coaliţiei antihitleriste pentru: – înlăturarea diplomaţiei secrete; – restabilirea suveranităţii popoarelor cotropite; – respectarea opţiunilor popoarelor în ce priveşte forma de guvernare şi de organizare economică şi socială; – neacceptarea nici unei schimbări teritoriale fără acordul popoarelor interesate; – clădirea unei lumi postbelice pe principiile dreptului internaţional, egalităţii, dreptăţii, libertăţii tuturor statelor. Fără îndoială că aceste generoase principii şi angajamente de înaltă ţinută moralcivică erau de natură să redea speranţele popoarelor cotropite. Numai că, paralel chiar cu semnarea acestor documente, URSS, văzând distruse planurile germano-sovietice, de împărţire a lumii, şi-a îndreptat atenţia către noii săi aliaţi pentru a obţine avantajele teritoriale pierdute în urma atacului german din 22 iunie 1941. Astfel, în timpul vizitei făcute la Moscova în decembrie 1941, de ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a fost prezentat acestuia planul de revendicări teritoriale ale URSS. Stalin propunea o expansiune poloneză spre Vest în detrimentul Germaniei, URSS revenea la frontierele cu Finlanda şi România din 1941, anexa statele baltice şi o parte a Poloniei, îşi stabilea baze militare în Finlanda şi România, îşi asigura ieşirea la Marea Baltică, Marea Nordului spre Atlantic. Era vorba, deci, de păstrarea tuturor teritoriilor anexate în virtutea înţelegderilor cu Hitler şi lărgirea expansiunii spre Balcani şi spre Nord. Aceste pretenţii sovietice au fost formulate într-o vreme când ofensiva germano-aliată în Răsărit era în plină desfăşurare. Pretenţiile vor creşte pe măsură ce înfrângerea Germaniei devenea tot mai previzibilă. În cursul celei de a doua vizite a lui Eden la Moscova, la începutul anului 1942, pretenţiile teritoriale sovietice au fost reînnoite, fiind avansată şi ideea de a se realiza nişte tratate secrete – de felul celor semnate cu Germania – care să stabilească limpede noile sfere de dominaţie Eden s-a anagajat să obţină acordul, în acest sens, al guvernului său şi, mai mult, să facă presiuni asupra guvernului SUA pentru a-i obţine consimţământul. În această vreme, însă, Departamentul de stat al SUA, condus de Cordel Hull, a respins propunerile sovietice, precum şi ideea unor acorduri secrete. Stalin, scrie secretarul de stat american, „cerea ca Anglia să accepte imediat un acord pentru restabilirea frontierelor ruseşti aşa cum fuseseră înainte de atacul lui Hitler din 22 iunie 1941. În mod concret, statele baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), porţiuni din Finlanda, Polonia şi România să fie încorporate Uniunii Sovietice. Frontiera Poloniei trebuia să fie – decidea Stalin în 1941 – linia Curzon, revenindu-se astfel la linia Hitler-Stalin din 1939”. Intenţiile lui Stalin în acest sens se concretizează într-o activitate diplomatică febrilă pentru a obţine acordul Statelor Unite. Eden, ministrul de externe britanic, a fost „purtătorul de cuvânt” al lui Stalin pe lângă Roosevelt. Acesta din urmă acordă binevoitoarea sa atenţie cererilor sovietice şi se pronunţă asupra lor într-o manieră care anunţa abandonarea tuturor principiilor înalte din Carta Atlanticului şi Declaraţia ce i-a urmat. În privinţa Statelor Baltice, Roosevelt, contrar tuturor realităţilor, propunea organizarea unui plebiscit prin care să se decidă apartenenţa sau nu a lor la URSS. Polonia nu mai era văzută ca un viitor stat independent, ci ca o zonă tranzacţionabilă între cele trei mari puteri la Conferinţa de pace. Cât priveşte Basarabia, preşedintele american dădea dovadă de o necunoaştere crasă a istoriei când afirma că ea „a fost provincie rusească în cea mai mare parte a istoriei”, pretenţiile URSS asupra ei fiind, deci, îndreptăţite. La rândul ei, Finlanda rămânea fără teritoriile luate de sovietici, la care se mai adăugau şi altele. Din Iugoslavia urma să se creeze două state, Croaţia şi Serbia. Austria şi Ungaria urmau să fie state independente, fără să se facă vreo aluzie la anexiunile teritoriale făcute prin forţă de către Ungaria în detrimentul statelor vecine. Aşadar, Stalin câştigase un pion important în eforturile sale nu numai de a nu pierde ceea ce obţinuse de pe urma înţelegerilor secrete cu Hitler, ci şi de a obţine noi avantaje teritoriale. În mai 1942, Churchill era gata să semneze un acord cu Molotov în sensul celor convenite anterior. În urma opoziţiei Departamentului de Stat, tratatul secret sovietobritanic din 26 mai 1942 a fost mai puţin explicit, prevăzând însă o clauză prin care se recunoşteau „interesele speciale ale Rusiei în România şi Finlanda”. Churchill a promis o colaborare completă pe douăzeci de ani, iar raporturile dintre cele două puteri se stabilizează şi în Iran, unde trupele britanice şi sovietice debarcaseră în august 1941. Cu toate diferenţele de vederi, coaliţia anglo-sovieto-americană s-a consolidat în cursul anului 1942. În ianuarie 1943, Roosevelt lansează, la Conferinţa de la Casablanca, ideea capitulării necondiţionate a puterilor Axei.