Conferinţa de la Casablanca şi rezultatele acesteia.

În 1942 Stalin a insistat ca Aliaţii occidentali să deschidă un front în vestul Europei, astfel încât sovieticii să nu poarte singuri un război terestru. Roosevelt şi Churchill s-au întalnit la Casablanca în Maroc pentru a discuta planuri de război şi eventualitatea unei invazii în vestul Europei. La 24 ianuarie 1943 după incheierea Conferinţei, Aliaţii occidentali au hotărât să lupte împotriva Italiei, Germaniei şi Japoniei. Roosevelt şi Churchill au făcut o înţelegere de a invada sudul Europei prin Sicilia. Stalin înclina spre un atac dinspre Marea Mânecii (pentru a lăsa Germania fără surse de petrol). In ianuarie 1943,la Casablanca ,in Maroc, Roosevelt si Churchill au convenit si au anuntat ca tarile lor nu vor negocia sfirsitul razboiului cu Puterile Axei sub nici o forma ,ci vor accepta numai capitularea neconditionata.Declaratia , transpusa in fapt o data cu capitularea Germaniei la 8 mai 1945,a fost indelung criticata ,in special pe motiv ca ar fi prelungit razboiul.Luna ianuarie 1943 este considerata in mod obisnuit ca fiind momentul de cotitura al razboiului. Totusi,atunci nu parea sa fie asa. Dimpotriva, sentimentul dominant era nesiguranta.Existau ,pe de o parte ,unele realizari pozitive, dar, in acelasi timp si confuzie si dezacorduri privind ceea ce trebuia facut mai departe ,precum si crizele de echipament militar. Campaniile din Africa - în Libia şi în nord-vestul Africii - se apropiau de sfîrşit, dar ele erau la periferia scenei a teatrului principal de război. Americanii sosiseră în forţă, dar nu pe continentul european. Mediterana fusese recucerită şi Bătălia Atlanticului luase o schimbare bruscă spre bine. Cît despre războiul de pe frontul de est, Aliaţii occidentali ştiau mai puţin decît şi-ar fi dorit să ştie. Germanii nu reuşiseră să ocupe în 1941 Moscova sau Leningradul - şi nici în 1942, cînd şi-au îndreptat eforturile spre Caucaz. În timp ce Churchill şi Roosevelt discutau la Casablanca, trupele terestre şi forţele aeriene germane erau pe punctul de a suferi uriaşa lor înfrîngere de la Stalingrad şi privind iarăşi retrospectiv, putem considera această bătălie ca fiind înfrîngerea irever­sibilă a lui Hitler în Est. Deci Hitler pierduse controlul asupra războiului din Est. Strategiile lui ulterioare nu au făcut decît sătransforme această înfrîngere a sa în una totală şi extravagantă. Întrebarea este următoarea: invazia germană din Uniunea Sovietică din 1941 s-ar fi terminat altfel dacă americanii nu ar fi intervenit? Tentativa Germaniei de a produce bomba nucleară nu putea fi socotită, pe atunci, un eşec, aşa cum s-a dovedit ulterior. De aceea, la Casablanca, în ianuarie 1943, incertitudinea era la fel de mare ca şi triumful, iar cererea de capitulare necondiţionată a fost unul dintre puţinele lucruri concrete care s-au desluşit din această incertitudine. Cererea se adresa atît Germaniei, cît şi Italiei. Partea ce o privea pe Italia era de mică importanţă, dacă nu chiar neglijabilă. În ochii lui Roosevelt şi ai lui Churchill, Italia era deja înfrîntă. Singurul motiv pentru care Italia fusese inclusă în declaraţie era că ar fi părut ciudat să fie lăsată deoparte - de altfel, războiul cu Italia s-a încheiat prin două convenţii de armistiţiu, în noiembrie 1943, la mai puţin de un an de la Conferinţa de la Casablanca. Declaraţia de la Casablanca a fost parţial un gest demonstrativ, parţial o tactică. A fost unul dintre acele fapte care par mai puţin semnificative în momentul respectiv decît mai tîrziu. Conferinţa de la Casablanca a fost în acelaşi timp o celebrare şi o anticipare a tulburărilor ce aveau să urmeze. Conducătorii aliaţilor aveau în faţă mai multe posibilităţi de acţiune decît instrumente pentru realizarea lor. Ei erau conştienţi şi stînjeniţi că numai ruşii luptă pe continentul european şi - cel puţin în subconştient - erau nerăbdători să facă sau, în orice caz, să spună ceva care să-i mulţumească pe aceştia. Nu este limpede ce a stat la originea declaraţiei. La puţin timp după ce au emis-o, autorii ei par a fi stînjeniţi, deoarece relatărilor lor privind acest eveniment sînt inexacte. Roosevelt susţinea că declaraţia fusese subsidiară, aproape accidentală, iar Churchill dădea de înţeles că el o acceptase pentru că fusese luat prin surprindere şi pentru că nu văzuse de ce nu ar fi fost de acord cu ea. De fapt, la Washington se discutase timp de aproape un an pe marginea unei declaraţii similare, prezentată de Roosevelt lui Churchill cu cinci luni înainte de întîlnirea de la Casablanca, cu solicitarea insistentă de a fi susţinută, şi care fusese luată în considerare de cabinetul britanic. Personal, Churchill avea rezerve în privinţa aplicării ei în cazul Italiei, dar nu a insistat în această privinţă şi nu a ridicat decît cîteva obiecţii verbale minore. Declaraţia de la Casablanca a avut ca scop potolirea temerilor Rusiei în privinţa unei păci separate între Occident şi Germania. Nu era nici pe departe sigur, în iarna din 1942-1943, că Stalin va dori sau va putea să continue lupta pînă la capăt. Bătăliile de tancuri din 1943 - care aveau să dovedească acest fapt - nu se dăduseră încă, iar la Casablanca, supravieţuirea Uniunii Sovietice şi dorinţa ei de a continua era o problemă mai presantă decît se bănuia. Şi anume ce ar fi putut face ruşii în Europa Centrală şi de Est, dacă ar fi ajuns vreodată acolo. Aliaţii occidentali au acordat o importanţă considerabilă războiului psiho­logic sau, într-un cuvînt, moralului. Le venea greu să creadă că odiosul regim nazist poate fi popular pe o scară aşa largă sau într-un mod atît de profund, de aceea, şi-au şi propus să atace acest presupus punct slab prin bombardamentele masive asupra caselor şi locurilor de muncă. Ei au acordat mai puţină atenţie grupurilor minoritare de germani antinazişti şi mai tîrziu au fost acuzaţi nu doar de subaprecierea acestor grupuri, ci şi de subminarea lor printr-o serie de greşeli, dintre care cererea de capitulare necondiţionată, care plasa populaţia Germaniei într-o situaţie mai proastă dacă ar fi acceptat înfrîngerea, decît dacă ar fi luptat pînă la capăt alături de Hitler şi regimul său