În diverse abordări ale ştiinţei politice în general şi a teoriei relaţiilor internaţionale în special, o ipostază a societăţii internaţionale o constituie ansamblul interstatal, a cărui formă de expresie o dau relaţiile existente între unităţi diferite care acţionează pe scena mondială în calitate de puteri publice (actori) , ca urmare a voinţei şi aspiraţiilor indivizilor şi grupurilor care le compun. A doua ipostază este aceea a societăţii transnaţionale, adică a raporturilor ce se încheagă mai presus de graniţele statelor-actori, între indivizii şi grupurile care le compun. Diversele concepte de “sistem internaţional”; “ordine politică internaţională”; “conflicte internaţionale şi conflicte interne” ş.a., izvorâte din relaţiile mondiale desfăşurate în procesul istoric au o serie de particularităţi. În primul rând noţiunea de ordine politică internaţională este total diferită de aceea de ordine politică internă sau de ordine în interiorul unui grup social existent în cadrul unei entităţi politice distincte. În acest sens Raymond Aron precizacă în ordinea internă se poate vorbi de legalitate, pe când în ordinea internaţională se poate vorbi de legitimitate. În al doilea rând conceptul de ordine are semnificaţii şi valori diferite, în funcţie de natura, structurile şi scopurile entităţii politice respective. Istoriceşte, pot fi consemnate diferite tipuri de relaţii în cadrul cărora problemele de ordine şi structură constituie exact substanţa teoriei relaţiilor internaţionale, care priveşte ansamblul interstatal. În al treilea rând, conceptul de ordine politică internaţională priveşte şi societatea transnaţională, o realitate istorică de dată mai recentă, legată de evoluţia modernă a mijloacelor de comunicaţie, de extinderea schimburilor economice între state, fără a se mai ţine seama de frontiere, puterile publice ale fiecărei entităţi statale acceptând că o parte a vieţii economice, ştiinţifice, intelectuale iese de sub “controlul” lor, intrând sub incidenţa unei relative autonomii. Analiza acestor concepte se cere astfel extinsă asupra specificităţii sau particularităţii modelelor istorice-teoretice.În ceea ce priveşte specificitatea ansamblului interstatal, aşa cum observă cea mai mare parte a autorilor de specialitate, este necesar a se clarifica cel puţin două aspecte. Dacă prin ordine (internaţională) se înţelege satisfacerea intereselor unui grup, unei entităţi, atunci trebuie să se clarifice dacă este vorba despre ordinea interstatală sau despre ordinea mondială. Aceasta din urmă se referă la nevoile fundamentale ale umanităţii, pe când cealaltă priveşte nevoile şi priorităţile esenţiale ale statelor (existenţa, independenţa şi securitatea lor). Ceea ce arată că ordinea mondială să se modifice. Relaţiile între două sau mai multe state pot funcţiona în virtutea drepturilor statelor fără ca ordinea lor interioară să fie aceeaşi .
O observaţie logică decurgând din această particularitate constată că între ordinea mondială şi ordinea interstatală pot coexista complementarităţii dar şi tensiunii, cele două înţelesuri de ordine desemnând, în accepţie mondială, o societate globală, în bună parte fictivă, prea generală, iar mai restrâns, un grup concret în felul său (statul), însă şi abstract, dacă se ia în calcul conceptul de stat, independent de indivizi, de grupurile de oameni din interiorul acestuia. În acelaşi timp, au privire la ordinea interstatală sunt de remarcat particularităţile grupului social-istoric pe care îl reprezintă statul, cu componente sociale, structuri de proprietate, diferenţe de instruire şi cultură – dar având şi componente etnice mai mult sau mai puţin unitare, mai mult sau mai puţin diversificate, coexistând o majoritate etnică şi una sau mai multe minorităţi etnice. Această realitate nu poate să nu se reflecte în politica internă , dar şi în cea externă, în ansamblul relaţiilor internaţionale.
De aceea, analiza ştiinţifică a relaţiilor internaţionale trebuie să aibă în vedere, în ansamblul lor, toate asemenea coordonate –realităţi, spre a sesiza, pe această bază mecanismele ce declanşează diverse evenimente şi procese internaţionale respectiv diverse orientări politice naţionale şi internaţionale, stările de cooperare şi pace, de tensiune, conflict şi război, determinându-se cât mai exact posibil raporturile de forţe, tendinţele previzibile, raţiunea unor strategii de alianţă s.a. 1
Raporturile conflict- cooperare au înfăţişarea lor specifică, în mişcare, în cadrul raporturilor interstatale. Autorii de specialitate consideră că în ştiinţele sociale contemporane şi mai ales în teoria relaţiilor internaţionale, ş-au conturat distinct trei nivele ale studierii sistemului internaţional, pornind de la situaţia mondială în timpul Războiului Rece.
Primul nivel este cel descriptiv, adică cel al examinării practicilor şi instituţiilor care au asigurat şi asigură încă un minimum de ordine, al prezentării avantajelor şi slăbiciunilor acestora şi al criticii încercărilor mai mult sau mai puţin reuşite de a perfecţiona această ordine, inclusiv prin tratativele de a trece dincolo de statul naţional, chiar pe calea dovedită neviabilă a construirii unui “guvern mondial”.
Al doilea nivel, cel al teoriei generale a relaţiilor internaţionale, pune accentul pe rolul predominant al statelor pe arena mondială. Este punctul de vedere al realismului, înclinat spre evaluarea raporturilor de forţă şi a politicii de putere emanând din mijloace militare, capacitate economică şi considerente geopolitice. Acest curent, după cum se ştie, a supus criticii diversele “iluzii idealiste”, între care slăbiciunea dreptului internaţional , supraevaluarea organizării internaţionale, instabilitatea diplomaţiei echilibrului.
Al treilea nivel este cel al teoriilor sistemelor interstatale, care au în vederea ansamblului entităţilor statale în competiţie sau concurenţă, căutând să degajeze principalele variabile precum şi regulile jocului în sistemului internaţional. Aceste teorii scot în evidenţă deosebirile sau departajările între structura sistemului, adică distribuirea puterii în câmp diplomatic, şi procese, adică relaţiile între unităţi.
Cea mai mare parte a acestor teorii disting existenţa mai multor configuraţii:
- sisteme multipolare;
- sisteme bipolare;
- sisteme unipolare
- sisteme omogene şi eterogene.2
Sistemul multipolar este sistemul în care există mai mulţi centri de putere (exemplu: Europa în secolul al XIX-lea). Sistemul bipolar este sistemul în care există doi centri mari de putere , de regulă în competiţie şi se încearcă menţinerea echilibrului (exemplu: lumea în timpul Războiului Rece).
În sistemul unipolar (cu un singur centru de putere) statul dominant poate să fie lider (gen de dominaţie comparabil cu guvernarea în interiorul unui stat democratic; încearcă să pună ordine, ceea ce presupune existenţa unei reguli şi a unor mijloace pentru aplicarea acestei reguli; exemplu: Atena lui Pericle sau SUA după Războiul Rece; aici apare conceptul de credibilitate, adică percepţia pe care o au ceilalţi subiecţi referitori la leader; în funcţie de sistemul de referinţă un stat este leader sau nu) ori hegemon (guvernarea ca într-un stat totalitar, care tinde spre absolut; îşi impune voinţa asupra statelor într-un mod puţin flexibil, folosind forţa sau ameninţarea cu forţa; nu ia în considerare principii sau voinţa celorlalte state; exemplu: Franţa lui Napoleon I sau URSS în cadrul Tratatului de la Varşovia).
Statutul de hegemon depinde însă şi de sistemul de referinţă. În primul rând, statul sau grupul de state trebuie să fie suficient de puternic pentru a menţine regulile esenţiale dintre state şi să dorească acest lucru. Apoi, nu orice stat ce poate fi considerat din punct de vedere economic hegemon, e hegemon şi politic (Exemplu: Olanda între 1640 - 1650).
Leadershep hegemonic e un mixaj de cooperare şi control, relaţiile economice create prin mijloace politice şi economice sunt mai degrabă de tip cooperant. iar relaţiile politice sunt solicitate prin mijloace economice, căpătând astfel un caracter cooperant – hegemonic. Statul hegemon poate chiar stimula cooperarea . Scopurile hegemonului sunt de regulă de mijloc. El poate să întreprindă acţiuni care să contravină cu anumite direcţii ale avantajelor sale imediate. Dominaţia hegemonică nu-l împiedică să-şi urmărească interesele, el poate folosi mijloace de presiune şi să stabilească nişte graniţe stricte ale legitimităţii.
În sistemul unipolar, atât de tip lider cât şi de tip hegemon, puterea dominantă foloseşte resurse consistente pentru construirea unor aranjamente internaţionale stabile, însă statul de tip hegemon extrage resurse pentru nevoile sale de tip specific.
Distincţia între sistemele multipolar, bipolar, unipolar apare din consecinţele istorice. Exemplu : în timpul Războiului Rece, consecinţele ne îndeamnă să considerăm o perioadă de bipolarism. Referindu-se la această perioadă, Raymond Aron folosea expresia “război imposibil, pace improbabilă”. În acest conflict, avem de-a face cu mai multe tipuri de doctrină : a primi lovituri (daca SUA atacă prima şi URSS ripostează, SUA trebuie să aibă destul armament pentru o lovitură finală); a ripostei masive (dacă URSS încearcă să atace nuclear SUA trebuie să riposteze decisiv) ; a ripostei proporţionale (pe măsura atacului) ş.a.
Principiul echilibrului se aplică în toate sistemele, dar în mod diferit : în bipolarism se aplică blocurilor , coaliţiilor nu actorilor în sine. Analizând acest sistem Raymond Aron clasifica actorii: şefii coaliţiilor (state primare , exemplu :SUA şi URSS în timpul Războiului Rece ); state secundare (care trebuie să se alinieze) şi state în afara sistemului (exemplu : mişcarea ţărilor nealiniate în timpul Războiului Rece ).
În comportamentul celor trei tipuri de actori, din clasificarea lui Raymond Aron, există reguli specifice :
Şefii coaliţiilor trebuie să prevină creşterea puterii adverse şi să menţină coeziunea în interiorul propriei alianţe . Ei au două tipuri de mijloace : de tip represiv şi cele care tind să acorde anumite privilegii pentru cointeres în alianţă şi protecţie .
Statele secundare acţionează în funcţie de două considerente : interesul general al coaliţiei corespunde propriilor lor interese naţionale, dar se întâmplă să existe diferenţe şi se încearcă o influenţare a alianţelor sau îşi rezervă o forţă armată în cadrul coaliţiei pentru folosul propriu ( exemplu : Franţa – Nigeria) şi astfel pot exista dimensiuni în cadrul alianţei.
Statele din afara sistemului nu au nici un motiv pentru a participa, dar în cele din urmă sfârşesc prin a se alătura unei alianţe fie pentru că realizează că o implicare ar fi câştigarea unor avantaje superioare costurilor, fie că realizează că în caz de neutralitate, după terminarea conflictului ar avea de pierdut.
Există alianţe şi în sistemul multipolar – majoritatea actorilor sunt preocupaţi ca din alianţă partenerii să nu câştige mai mult decât ei iar interesul general al alianţei este mai puţin important . Beneficiile unei victorii nu sunt echitabil distribuite deoarece este foarte importantă este forţa pe care o ai în momentul păcii şi nu resursele implicate.
În cadrul sistemului bipolar, alianţele tind să devină permanente ( exemplu : N.A.T.O.), iar în plin plan este interesul general al alianţei. Aceasta este solidă atunci când există un echilibru al forţelor relative dintre state, sau când unul dintre state se erijază în arbitru sau protector (exemplu : SUA în cadrul NATO).
Teoriile moderne ale ,relaţiilor internaţionale au supus atenţiei, ca modele sau stări de ordine internaţională semnalată în decursul istoriei, pe acelea de pace precară (sau ordin tulburată) şi stare de război. Abordările din acest domeniu postulează că ordinea , în măsura în care ea există , depinde de configuraţia de putere, dar şi de practicile statelor (coaliţii , alianţe, masuri unilaterale de înarmare şi expansiune).
Metodologia abordării politologice a relaţiilor internaţionale pune în evidenţă trei dimensiuni ale sistemului internaţional : dimensiunea orizontală- relaţiile între principalii actori; dimensiunea verticală – raporturile între cei puternici şi cei slabi şi dimensiunea funcţională – modul de exprimare efectivă a relaţiilor internaţionale. Pentru fiecare dintre ele, istoria furnizează suficiente exemple, cazuri concrete , individuale şi colective, sub raport naţional statal, dovedind însă că asemenea dimensiuni au coexistat, sau afirmat într-o fericită sau nefericită simbioză, schimbând peste secole fizionomia lumii, existenţa naţiunilor şi statelor. 3
Realiştii consideră că pe scena internaţională, există anarhie, dar nu există un for superior în faţa căruia să se dea socoteală şi care să poată interveni, ceea ce face să existe atât anarhie, cât şi un sistem anarhic. Acest sistem există pentru că ş-a format şi funcţionează asemeni pieţei libere. El ş-a format in mod spontan , deoarece statele au fost si sunt preocupate doar de propria lor bunăstare. Aceasta structura creata tinde sa funcţioneze independent şi să influenţeze scena politică ceea ce duce la constrângeri sistemice. Unităţile care au creat sistemul ajung până la un anumit punct, produsele sistemului. De aceea intr-o abordare cât mai obiectivă, analiştii trebuie să cunoască structura sistemului şi legăturile existente intre aceste structuri.
Motivaţia actorilor, din perspectivă realistă este aceea că mediul in care interacţionează statele este unul al concurenţei libere. Existenţa unui proces de selecţie face ca motivaţia statelor să fie supravieţuirea ( este o prezumţie ), de aceea toate statele reacţionează la fel. Deşi structura sistemului impune anumite constrângeri, cei care iau decizii sunt tot nişte unităţi (statele ), iar in cazul in care constrângerile sistemului sunt înţelese, comportamentul de succes este uşor de dedus.
Conflictele interne sunt cele care au loc pentru schimbarea structurii organizaţionale a statului. După terminarea Războiului Rece, acestora nu li s-a dat o atenţie deosebită, dar conflictele interne de natura religioasă sau naţionalistă au creat precedente sau au afectat statele vecine, care împreună cu celelalte state sunt determinate să urmărească ce se întâmplă si să intervină.
Charta de la Paris pentru o noua Europă (1990) prevede intervenţia armata din partea ONU in caz de catastrofă umanitară apărută in urma unui conflict intern.
Conflictele interne pot avea diverse cauze cum ar fi :cauze interne ; cauze externe; cauze ce ţin de leader ;cauze ce ţin de mase ;cauze economice ;cauze ce ţin de structuri politice si sociale ;cauze ce ţin de clivaje ;cauze ce ţin de lucruri similare ce se petrec in alte ţări.
Conflictele internaţionale. Până in anul 1914, normele internaţionale doar limitau războiul, dar acesta era perfect legal. Dar pentru că, deşi era considerat legal, acest lucru nu rezolva problema moralităţii, ş-a făcut distincţie intre agresor aparent şi cel de facto; intre originea responsabilităţii pentru agresiune şi cea pentru mize. Cu toate acestea, nu se pot determina cu certitudine motivaţiile războiului.
Înaintea primului conflict mondial, războiul era considerat o stare juridică, era prevăzut dinainte (teoretic) şi era ceva normal, chiar daca erau încheiate angajamente luate in timp de pace, ce erau suspendate in timpul războiului.
După 1914 s-a încercat ca războiul să fie scos în afara legii şi s-a reuşit teoretic. Dar practic acest lucru nu s-a întâmplat, pentru ca nu existau mecanisme necesare.
Cauzele conflictelor internaţionale sunt de trei tipuri: natura umană; statul si sistemul internaţional.
Natura umană ca si cauză a războiului a fost identificată de şcoala realistă (începând cu Hobbes si Locke) şi motiva că omul este rău de la natură sau acţionează de frică.
Statul, monopol al violenţei legitime (conform lui Max Webber), pentru că este asimilat cu un individ este văzut ca o entitate organică, asimilând unele trăsături aproape umane (egoismul) ceea ce duce la dilema de securitate.
Sistemul internaţional reprezintă la rândul său o cauză a războiului deoarece pe scena mondială este anarhie. Sistemul ce reglează relaţiile internaţionale este cel mai “self-help”. Războiul devine legitim şi reprezintă mijlocul de a-ţi asigura supravieţuirea.
Raymond Aron a identificat trei tipuri de cauze directe ale războiului, plecând de la “ca acolo unde există relaţii, există potenţial şi relaţii de tip conflictual”.
Prima cauză ţine de disputele ce apar din decupajul spaţiului. A doua cauză rezultă din ostilitatea pe care un stat o manifestă pe teritoriul propriu împotriva vecinilor, fie organizând acţiuni subversive (exemplu: atentatul de la Sarajevo); fie tratând prost cetăţenii unui alt stat (contradicţii intre teritorialitate şi naţionalitatea dreptului); fie întrerupând relaţiile economice (acţiune percepută ca un gest de agresiune, exemplu: blocada asupra Iugoslaviei).Cea de a treia cauză pleacă de la faptul că un stat poate ignora interesele altui stat.
Klausewitz considera că “războiul este continuarea politicii prin alte mijloace “.Politica este un fenomen sociabil ce presupune relaţii intre oameni. În timpul războiului relaţiile intre oameni sau state continuă insă cu alte mijloace, ce sunt distructive şi duc in cele din urmă la distrugere.
De asemenea, Klausewitz apreciază că războiul este un fenomen naţional. Aceasta deoarece, daca admitem că statul este un actor naţional, rezultă că şi războiul, folosit de entitatea naţionala, este un fenomen naţional.
Tipurile de armament folosit in conflictele internaţionale sunt atât letale (mortale) cât şi neletale. În ultima perioada se poate constata înlocuirea armamentului letal cu cel neletal (de tip informaţional ), pentru a nu mai fi nevoie de uciderea indivizilor ci doar de controlul exercitat de unele state asupra altora. Anul 1991 şi sfârşitul Războiului Rece contrazice însă teoria lui Klausewitz : războiul nu este continuarea politicii, ci este falimentul acesteia.
În arena mondială există şi relaţii de cooperare însă pentru aceasta trebuie găsit un corp minimum de interese comune fie de moment, fie de durată.
Şcoala realistă susţine că în relaţiile de cooperare, aliaţii pot să crească apreciabil capacitatea unui stat de a se apăra, dar că acesta nu trebuie să se bazeze doar pe alianţă. Acesta deoarece nici un actor nu trebuie să lase sarcina propriei protecţii în seama organizaţiilor internaţionale sau normelor stabilite de acestea. În accepţiunea realistă, cooperarea este limitată (psihic, ca perioadă de timp şi ca domeniu), pentru că niciodată nu se poate şti cu exactitate dacă câştigul va fi împărţit egal între aliaţi. Altă cauză a limitării izvorăşte din însăşi natura sistemului internaţional şi din faptul că din orice formă de cooperare rezultă un fel de dependenţă (fie unilaterală, fie bilaterală sau interdependentă).
Spre deosebire de această perspectivă realistă, şcoala neoliberală susţine că interesele comune sau interdependente sunt un motiv în plus pentru alianţe, iar cooperarea între state diminuează teama, nesiguranţa cu privire la ceilalţi şi creşte previzibilitatea.
În sistemul internaţional, există mai multe grade de cooperare pornind de la integrarea, care presupune un transfer de suveranitate din partea statelor ce cooperează, asupra unor instanţe internaţionale ce au competenţa să sancţioneze organismele neconforme. În ceea ce priveşte problemele de securitate şi cele militare, există alianţe însă nu de mare amploare.
Analizând războiul în istoria omenirii, Klausewitz a propus categorisirea acestuia în cinci tipuri: absolut, real, total, limitat, nelimitat.
Războiul absolut este o fantezie logică, imposibil de realizat în realitate, nerestrâns de forţe inteligente, În acest caz, violenţa este externă, deoarece scopul este învingerea completă a inamicului.
Războiul real este constrâns de anumite limite (sociale, politice, de timp şi de spaţiu). Aceşti factori determină absolutul să se întâmple. Războaiele reale se întind pe scară largă de la simple ameninţări la conflicte nelimitate.
Războiul total cere o subordonare totală a tuturor politicilor şi presupune că victoria sau înfrângerea totală sunt singurele opţiuni posibile.
Războiul nelimitat este conflictul care vizează îndeplinirea unei decizii politice reale şi presupune distrugerea inamicului prin distrugerea completă a forţelor sale psihice, fizice şi de orice alt tip.
Pe lângă aceste tipuri de război descrise de Klausewitz , teoria relaţiilor internaţionale se opreşte şi asupra războiului hegemonic, asimilat cu cel total. Acest război implică: puterile dominante; statele challenger (cele ce vor să schimbe); alte state majore şi majoritatea statelor minore. Miza acestui război este fie schimbarea distribuţiei puterii în sistem, fie structurii de autoritate în sistem. Intensitatea războiului hegemonic tinde către absolut. Gradele de violenţă şi de distrugere sunt foarte ridicate, ceea ce îl transformă într-un război fără limite.
Post a Comment