Semnificaţia politică a Declaraţiei Schuman.

Declaraţiei Schuman. Pe data de 28 aprilie 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, ia cunostinta de o nota redactata de Jean Monnet, comisar cu probleme de plan in guvernul Frantei. Nota fusese adresata presedintelui consiliului de ministri, dar acestuia nu ii retinuse atentia. Textul continea o idee surprinzatoare:plasarea intregii productii de carbune si otel a Frantei si Germaniei sub o inalta autoritate comuna independenta, ale carei decizii sa se impuna statelor. Carbunele si otelul sunt bazele productiei industriale, materiile prime pentru industria de armament. Propunerea lui Jean Monnet facea practic imposibil un nou razboi intre cele doua tari. Robert Schuman vede in aceasta idee o mana intinsa Germaniei. Pentru prima data in istorie, un invingator agresat propune reconcilerea agresorului invins. Robert Schuman accepta sa apere proiectul pe care il vede ca pe “o lovitura de stat institutionala”. Planul Monnet trebuia insa propus inainte de 10 mai 1950. La acea data era prevazuta la Londra o intalnire la varf franco-engleza, sub presedintia secretarului de stat american al afacerilor externe Dean Acheson, intalnire la care urma sa se discute proiectul american de distrugere a Autoritatii internationale a Rhurului. Jean Monnet si Robert Schuman isi propun sa tina secret proiectul lor, mai ales fata de cei care l-ar fi putut obstructiona. In acelasi timp, Robert Schuman vrea sa se asigure de sustinerea cancelarului german Konrad Adenauer. Pe data de 9 mai ii scrie acestuia o scrisoare personala. Cancelarul accepta propunerea. La sedinta Consiliului de ministri din 9 mai, Robert Schuman prezinta liniile generale ale proiectului. Consiliul il insarcineaza pe Robert Schuman cu sondarea opiniei cu privire la proiect. Robert Schuman convoaca in acceasi zi (9 mai 1950) in sala orologiului de la Quai d’Orsay o conferinta de presa. In continuarea declaratiei sale, Robert Schuman propune punerea in comun a resurselor de carbune si otel ale Frantei si Germaniei intr-o organizatie deschisa tuturor tarilor Europei. El continua: “Les consequences de cette action peuvent etre immenses. Nous esperons qu’elles le seront. La France a agi essentiellement pour la paix. Pour que la paix puisse vraiment courir sa chance, il faut d’abord qu’il y ait une Europe” [Consecintele acestei actiuni pot fi imense. Speram sa fie. Franta a actionat mai presus de orice pentru pace. Pentru ca pacea sa poata exista cu adevarat, trebuie, mai intai sa existe o Europa.] In Germania, cancelarul Konrad Adenauer declara:“La proposition qui vient de nous etre lancee est une initiative genereuse a notre egard. Elle n’est pas faite de formules generales mais de suggestions concretes qui reposent sur la base de l’egalite des droits” [Propunerea care ne-a fost lansata e o initiativa generoasa in ceea ce ne priveste. Ea nu consta in formule generale, ci in sugestii concrete, cladite pe baza egalitatii de sanse.] Pe 10 mai 1950, ministrul italian al afacerilor externe exprima acordul Italiei cu privire la proiect. Belgia, Luxemburg si Olanda accepta, de asemenea, propunerea. Cele sase state (Franta. Germania, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda) semneaza, in 1951, Tratatul privind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului.