Războiul şi pacea în viziunea diferitor şcoli de gândire din teoria relaţiilor internaţionale.

La întrebarea dacă acum poate fi pace acolo unde altădată era război, Kenneth N Waltz, unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticeni ai relaţiilor internationale, afirmă că, răspunsul este, de cele mai multe ori, unul pesimist. Herfried Münkler referindu-se la acest aspect afirma: „La o primă vedere pare că războiul şi pacea sunt două stări politice clar diferite între ele: atunci când domneşte pacea, nu poate fi vorba de război şi viceversa. (...) Războiul şi pacea, două concept separate de declaraţii de război şi tratate de pace sunt prin urmare două stări politice care se exclud recipric: doar una dintre ele poate exista la un moment dat – doar războiul sau doar pacea, nu există o a treia stare. Să ne gândim însă la Războiul Rece: acest concept arată că realitatea politică este mult mai complexă decât construcţia binară război-pace“

În teoria relaţiilor internaţionale Şcoala realistă acordă spaţii largi cercetării războiului şi modalităţilor prin care statele îşi pot asigura propria securitate. În general pacea şi războiul este legată de lupta pentru putere care se dă între actorii mediului internaţional. Unul dintre fondatorii realismului Hans Morgenthau,combătînd reprezentanţii unui alt current la fel de presigios din teoria relaţiilor internaţionale, afirma că în fapt este o naivitate speranţa impunerii unei politici de dezarmare prin instituţii internaţionale. Ajunge la această concluzie prin analiza comparativă pe care o face politicii interne şi externe ale statului contemporan. În interiorul graniţelor unui stat, lupta pentru putere este mediată de o pluritate de loialităţi, aranjamente constituţionale şi “reguli ale jocului”98 dependente de o cultură. Acestea maschează, dar şi directionează lupta pentru putere către concepţii concepţii concurente despre bunăstare Viziunea realistă asupra fenomenului război o gasim şi în opera sociologului francez Raymond Aron. Pentru el politica externă este constituită din comportamentul politico-strategic, iar relaţiile internaţionale se desfăşoară în umbra războiului. Nu înţelegea prin acest lucru că războiul este o posibilitate permanentă, ci doar că legitimarea violenţei pentru asigurarea scopurilor statului este comună tuturor statelor şi că nu ar putea fi monopolizată aşa cum fusese în interiorul statelor. În opinia sa relaţiile internaţionale sunt “relaţii între unităţi politice care pretend dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau a nu lupta”100. Înţelegerea cauzelor războiului a fost pentru Raymond Aron esenţială în descifrarea comportamentului statelor în mediul internaţional.

Robert Gilpin a considerat că războiul este cel care, în cele din urmă, conduce la schimbări de esenţă în structura ordinii mondiale. Modelul schimbării sistemice a lui Gilpin se bazează pe o serie de ipoteze cu privire la state pe care el le deduce din teoria microeconomică a alegerii raţionale102. Analizînd evoluţuia relaţiilor dintre state dela Pacea de la Westphalia(1648) la Războiul Rece ajunge la concluzia că teoria ciclică a schimbării in sistemul internaţional este validată de istorie. Din această perspectivă el observă că, începînd cu 1648 ordinea în viaţa internaţională s-a schimbat de mai multe ori în funcţie de modificările care au avut loc în ierarhia balantei de putere. În timp apare o prăpastie între statutul şi prestigiul statului/statelor hegemon şi puterea pe care pot să o desfăşoare pentru a-şi apăra interesele naţionale. În ciuda dorinţei statelor ca schimbarea în ordinea mondială să se facă în mod paşnic, Gilpin observă că, pînă în prezent, „mecanismul principal al schimbării ... a fost războiul sau ceea ce noi am numit războiul hegemonic( adică un război care determină ce stat sau state vor fi dominante şi vor guverna sistemul)”.

Kenneth Waltz. El crede se ajunge mai uşor la pace dacă înţelegem cauzele războilui. Constatînd că răspunsul la întrebarea unde se află cauzele majore ale războiului sunt „uimitoare prin varietate şi prin varietate şi prin natura lor contradictorie. Pentru c această diversitate să poată fi mai uşor manevrată, răspunsurile pot fi ordonate în trei categorii: cele ce ţin de om, cele legate de structura statelor separate şi cele referitoare la sistemul de state104. Referindu-se la natura umană şi comportamentul dual al omului în societate el scoate în evidenţă faptul că în problemele legate de pace şi război trebuie analizat şi înţeles individual cu rol de decizie politică. În această privinţă Waltz îl cita pe fostul preşedinte american Dwight Eisenhower: ”Oamenii poporul în general nu doresc conflicte. Cred că liderii lor sunt cei care, devenind prea belicoşi, fac greşeala să creadă că poporul vrea, într-adevăr să lupte”105. Oamenii nu trăiesc izolaţi ci în cadrul unor societăţi riguros structurate. Soluţia eliminării războiului ar fi din această perspectivă generalizarea unui model de stat „bun” care spre deosebire de statul „rău” ar fi tentat spre cooperare şi înţelegere în mediul internaţional.

Cea de-a doua mare Şcoală din teoria relaţiilor internaţionaleliberalismul- a abordat problema războiului în opoziţie cu starea de pace. Se consideră că războiul ca fenomen politic poate fi eliminate dacă sunt realizate condiţiile pentru instaurarea unei păci durabile. Originea modernă a studiilor asupra păcii (irenologia) se plasează la sfîrşitul secolului al XVIII-lea în filozofia lui Immanuel Kant. În 1795, acesta publică lucrarea Zum ewigen Frieden care va sta la baza tutror disputelor şi controverselor privind căile şi modalităţile de instaurare a unei păci durabile în societatea omenească.106 Potrivit concepţiei lui Kant societăţile democratice nu luptă între ele. Analistul Ionel Nicu Sava identifică principalele teze ale gîndirii kantiene care aplicate la mediul internaţional ar crea premizele obţinerii a ceea ce filozoful german numea pacea perpetuă 107: nici un stat independent, mare sau mic, nu trebuie să se afle sub dominaţia altui stat; armatele permanente trebuie să fie abolite cu timpul; nici un stat nu trebuie să intervină prin forţă în constituţia sau guvernul altor state; constituţia civilă a tuturor stastelor trebuie să fie republicană; legea naţiunilor trebuie să se bazeze pe o federaţie a statelor libere