Problema celui de-al doilea front: Operaţia Owerlord.

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roşie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declaraţie comună cu Stalin, preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill au anunţat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce priveşte nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanşarea unei operaţiuni de amploare în cursul anului 1942. ^[6] Anunţul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate. Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriaşe pierderi umane. În schimb, Churchill şi şefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcţiei Operaţiunilor Speciale şi ale acţiunile mişcărilor naţionale de rezistenţă, în timp ce principalul efort de război al Aliaţilor occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană şi Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), ţintind Austria şi, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania şi principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii şi-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere şi au lăsat foarte clar să se înţeleagă că soluţia debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acţiune, „Operaţiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 şi „Operaţiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat şi dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanşarea lui a fost amânată până în 1944. Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operaţiunea Overlord şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldaţi, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod Operaţiunea Neptune. În faza iniţială a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie. Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Norvegia. Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti şi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acţiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise şi la eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944.