Manlio Brosio: artizanul consensului în perioada războiului rece.

Manlio Brosio, cel de al patrulea secretar general al NATO, mediul strategic în care acţionează NATO şi activităţile în care Alianţa este angajată a devenit de nerecunoscut. Totuşi, unul dintre aspectele activităţii NATO care a rămas neschimbat este procesul de realizare a consensului. Acesta este domeniul în care Brosio, un om tăcut, aflat rareori în mijlocul atenţiei publicului sau a mass media, a excelat timp de şapte ani, între 1964 şi 1971, când a fost liderul Alianţei.Născut în 1897, Brosio a studiat dreptul la Universitatea din Turin. Interesul său pentru politică a fost întrerupt timpuriu de luarea puterii de către fascişti. Anti-fascist convins, Brosio s-a întors pe scena politică în 1943, îndeplinind pentru puţină vreme funcţia de vice-premier şi apoi, în 1945 şi 1946, pe cea de ministru al apărării. După ce în perioada 1947-1964 a fost ambasadorul Italiei în Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa, Brosio a sosit la NATO extrem de bine pregătit pentru a gestiona aspectele activităţii Alianţei la momentul respectiv. Robert S. Jordan şi Michael Bloom, principalii istorici care au studiat personalitatea secretarilor generali pe care NATO i-a avut în perioada războiului rece, arată în lucrarea Conducerea Politică în NATO (Westview Press, Boulder, CO, 1979) că Brosio a fost în permanenţă profund dedicat menţinerii unităţii trans-atlantice, precum şi un adevărat lider şi reprezentant al tuturor ţărilor aliate, indiferent de mărimea acestora. Atent şi prietenos, Brosio s-a ferit să fie implicat în confruntările directe din interiorul Alianţei, preferând să rămână un adevărat administrator şi să acţioneze pentru promovarea consensului prin intermediul unei diplomaţii pline de tact şi a negocierilor în cadru privat. Extrem de dotat cu un simţ special pentru detalii, Brosio obişnuia să ajungă dimineaţa devreme la sediul NATO, unde începea imediat să se implice în toate problemele politicilor privitoare la operaţiile Alianţei. Adjuncţii săi îşi amintesc că acesta dovedea o cunoaştere excepţională a situaţiei curente, pe care a dobândit-o şi menţinut-o prin citirea cu aviditate a ziarelor de dimineaţă. Rutina dimineţilor sale mai includea studierea limbii germane, o abilitate lingvistică de care credea că are nevoie pentru a-i putea servi mai bine pe toţi membrii Alianţei. Era Brosio a fost o perioadă extrem de dificilă pentru unitatea dintre aliaţi, în care NATO şi-a schimbat gândirea strategică trecând de la doctrina “represaliilor masive” la cea a “răspunsului flexibil” iar sediul Alianţei a fost mutat de la Paris la Bruxelles, exact atunci când divergenţele privind noua doctrină începuseră să apară. Jordan şi Bloom arată că, în încercarea de a rămâne permanent liderul tuturor celor 15 aliaţi, Brosio a decis să renunţe temporar la preşedinţia Consiliului Nord-Atlantic. Astfel, André de Staercke, ambasadorul belgian la NATO, a îndeplinit de facto funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic pe timpul negocierilor privind mutarea sediului NATO la Bruxelles. În acest timp, Brosio s-a concentrat asupra menţinerii contactului strâns şi a comunicării deschise cu toţi aliaţii, precum şi asupra întăririi unităţii NATO. În perioada când NATO se pregătea să-şi mute sediul la Bruxelles, între aliaţi au apărut divergenţe asupra propunerilor privind controlul armamentelor vis-a-vis de Uniunea Sovietică, iar mulţi dintre aceştia considerau că era nevoie de o consultare mai amplă în cadrul Alianţei. La sugestia ministrului belgian al afacerilor externe Pierre Harmel, Consiliul Nord-Atlantic a iniţiat un studiu pentru re-examinarea misiunii şi scopului NATO în timpul războiului rece. Raportul Harmel, care a rezultat în urma acestui studiu şi a cărui elaborare a necesitat un an, a iniţiat o nouă şi revoluţionară cale de urmat pentru NATO, concluzionând că Alianţa avea două misiuni egale ca importanţă: apărarea şi destinderea. Astfel, raportul recomanda atât ca NATO să-şi păstreze misiunea sa tradiţională de apărare, cât şi ca Alianţa să urmărească realizarea noului obiectiv al “destinderii”. Aceasta însemna că, în timp ce recunoştea că Uniunea Sovietică şi Tratatul de la Varşovia constituiau o ameninţare de securitate permanentă şi că descurajarea militară era necesară, aliaţii trebuiau de asemenea să încerce să promoveze o relaţie mai stabilă şi să abordeze în profunzime aspectele politice.Astăzi, cei mai mulţi analişti privesc Raportul Harmel ca pe un document de o importanţă decisivă, care a contribuit la extinderea misiunii NATO, permiţând Alianţei să fie mai mult decât o simplă organizaţie militară şi să devină o uniune diplomatică, inclusiv cu misiuni politice. În lucrarea NATO, Uniunea Europeană şi Comunitatea Atlantică: Reconsiderarea Înţelegerii Trans-atlantice (Rowan and Littlefield, Boulder, CO, 2002), Stanley R. Sloan apreciază că raportul a avut meritul restabilirii unui consens strategic larg între aliaţi, întrucât NATO a evoluat spre realizarea unor diferite abordări diplomatice, politice şi militare pentru asigurarea securităţii trans-atlantice. De asemenea, se poate spune că Raportul Harmel a pavat calea pentru transformările mai ample ale misiunilor NATO care s-au produs la Summit-ul de la Roma din 1991, atunci când Alianţa a adoptat prima sa concepţie strategică post-război rece.Este interesant că, iniţial, Brosio a avut îndoieli privind destinderea. Acestea sunt reflectate în jurnalele sale nepublicate încă, aflate în arhivele Fundaţiei Luigi Einaudi din Turin, care sunt însă în prezent în curs de editare de către istoricul italian Bruna Bagnato de la Universitatea din Florenţa. În pofida îndoielilor, Brosio a sprijinit în cele din urmă pe deplin Raportul Harmel. Într-adevăr, atât anterior, cât şi ulterior andorsării formale a raportului de către aliaţi, el a promovat cooperarea trans-atlantică privind controlul armamentelor prin acţiunile diplomatice pe care le-a întreprins la interiorul Alianţei. Între timp, iniţiativele americane au condus la încheierea Tratatului de Ne-proliferare Nucleară şi desfăşurarea Convorbirilor pentru Limitarea Armelor Strategice. În afara eforturilor pe care le-a depus în calitate de lider în cursul acestor evenimente deosebite din istoria NATO, Brosio este amintit ca un campion al cheltuielilor pentru apărare, supervizarea sa atentă a întâlnirilor Consiliului, precum şi pentru cunoştinţele despre şi respectul pentru protocolul diplomatic dintre aliaţi. Brosio a avut de asemenea darul de a-şi păstra calmul în timpul sesiunilor tensionate ale Consiliului Nord-Atlantic, trădându-şi rar emoţiile chiar şi în mijlocul celor mai aprinse discuţii. Într-adevăr, în cele mai încordate momente, el a fost deosebit de abil în redactarea memorandum-urilor pentru luarea deciziilor, prin capitalizarea nuanţelor semantice şi politice acolo unde putea fi identificat consensul Alianţei. În memoriile sale, NATO: Înţelegerea Trans-atlantică (Harper and Row, New York. 1970), Harlan Cleveland, fostul ambasador american la NATO pe timpul mandatului lui Brosio, îi atribuie acestuia meritul de a fi oferit „ingredientul politic” necesar pentru găsirea consensului în cazul celor mai dificile aspecte. El apreciază că reuşita succesul lui Brosio în acest sens se datorează stilului său diplomatic precaut şi înţelept, care a contribuit de multe ori la facilitarea unei înţelegeri comune şi a comunicării între aliaţi. Brosio a fost un avocat entuziast al dejunurilor de lucru ale ambasadorilor la NATO din zilele de marţi, unde reprezentanţii permanenţi se puteau întâlni într-un cadrul informal pentru a găsi şi elabora obiective comune de politică. Spre deosebire de predecesorul său, Dirk Stikker, Brosio şi-a făcut un obicei din a participa la aceste dejunuri, care s-au transformat astfel într-un element deosebit de important şi unic al mecanismului instituţional al NATO. Brosio a reuşit de asemenea să dezvolte relaţii de lucru reale cu ambii Comandanţi Supremi Aliaţi din Europa care au ocupat această funcţie pe timpul mandatului său de secretar general – generalii americani Lyman L. Lemnitzer şi Andrew J. Goodpaster – în pofida personalităţilor şi stilurilor lor de conducere foarte diferite. Având în vedere că secretarul general poate influenţa deciziile NATO doar prin asigurarea preşedinţiei Consiliului Nord-Atlantic şi nu are nici o autoritate formală sau putere decizională în privinţa politicii Alianţei, abilitatea liderului NATO de a orienta Alianţa în noi direcţii este întotdeauna limitată. Ca mulţi secretari generali, Brosio s-a luptat uneori pentru a-şi face auzită vocea, iar rezultatul impactului său personal asupra politicii Alianţei nu trebuie supra-estimat. Totuşi, luând în considerare provocările strategice complexe cărora NATO a trebuit să le facă faţă la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut, datele istorice evidenţiază o imagine extrem de favorabilă a anilor în care el s-a aflat la cârma NATO. Într-adevăr, abordarea înţeleaptă şi diplomaţia plină de tact pe care Brosio le-a adus cu el reprezintă calităţi pe care toţi secretarii generali trebuie să le cultive pentru a ajuta Alianţa să parcurgă perioadele de transformare şi să depăşească divergenţele între aliaţi.