Jurnalişti, colaboratori, animatori – o convieţuire tensionată.

O instituţie de presă înseamnă mai mult decât segmentul jurnalistic propriu-zis, de aceea numeroase dezbateri au avut ca obiect linia de demarcaţie, de data aceasta internă, dintre jurnalişti şi non-jurnalişti. Într-o instituţie de presă coexistă departamente jurnalistice, tehnice şi economice, ele încorporează, frecvent, şi segmentele de producţie (tipografii, studiouri, reţele de transmisie), prin urmare este dificil să stabileşti unde începe şi unde se sfârşeşte teritoriul profesiei de jurnalist. Exemplu: multă vreme, activitatea secretarului de redacţie a fost considerată una exclusiv tehnică (mai apropiată de aceea a tehnoredactorului şi a tipografului decât a artistului-grafician). Ponderea crescândă a factorului vizual în presa modernă (rolul fotografiei, al jocului de titluri-subtitluri, al combinaţiilor de coloane şi rubrici, importanţa crescândă a culorii) a accentuat latura de concepţie a muncii sale, eliminând atributele de tip manufacturier (preluate fie de tehnoredactor, fie, recent, de calculator). Astfel, secretarul de redacţie a ajuns să reprezinte un centru vital, de construcţie a formei finale a produsului mass-media, dobândind statutul unui editor şi, implicit, al unui jurnalist – în sensul complet, profesional al termenului. Un destin analog a cunoscut fotograful, devenit, prin recunoaşterea conţinutului jurnalistic al muncii sale, fotoreporter. Pe un traseu asemănător se află acum cameramanul: fiind multă vreme o anexă a reporterului, răspunzând de realizarea unor imagini în măsură (doar) să ilustreze informaţia cuprinsă în textul (scris sau rostit), el a câştigat, recent, un statut complex, eliberându-se de dependenţa faţă de reporter şi preluând o seamă din atributele acestuia. Încadrarea reporterului-cameraman sau a cameramanului-reporter în familia jurnaliştilor. O poziţie cu totul aparte ocupă, în acest câmp al situaţiilor ambigue, prezentatorul şi animatorul. Menirea primului este de a da o formă agreabilă (prin vocea ori prezenţa sa scenică) conţinutului informaţional găsit şi prelucrat de jurnalişti. Într-un anume sens, prezentatorul se plasează, în sfera audiovizualului, pe un teritoriu analog cu acela al secretarului de redacţie din presa scrisă: el ambalează informaţia, adăugându-i astfel atributele accesibilităţii şi atractivităţii. Prezentatorul inversează un vechi raport de forţe din jurnalism: acela care făcea ca prestigiul profesional să depindă de recunoaşterea abilităţilor de a obţine, a verifica şi a trata informaţia – adică pe recunoaşterea competenţei jurnalistice. Pentru aceste vedete, prestigiul profesional este sinonim cu celebritatea. Iar celebritatea nu vine dintr-o performanţă jurnalistică, ci din „seducţie”, din personalizarea şi afectivizarea informaţiei, din procedeele teatrale care vizează emoţionarea şi atragerea publicului. Conform unor teoreticieni mass-media, asistăm, la acest început de mileniu, la inaugurarea unui nou stil de jurnalism, opus celui clasic de informare, un jurnalism de comunicare axat nu atât pe transmiterea rapidă şi corectă a datelor, cât pe crearea unor legături intersubiective, a unui „contract emoţional” între instituţia de presă (întrupată de vedeta-prezentator) şi publicul ei. La rândul lor, animatorii au transformat dezbaterile, centrate în general asupra unor teme elevate şi având o evidentă orientare pedagogică, în spectacole dialogice populare (talk-shows), simple, orientate spre divertisment. Ei au abolit prăpastia care separa specialistul competent şi inaccesibil de publicul curios şi inhibat, instaurând, în emisiunile lor, o relaţie de osmoză, întemeiată pe transformarea distanţei în apropiere, a dificilului în facil, a monologului ori dialogului bilateral în dialog multilateral (atât cu publicul din studio, cât şi cu cel din teritoriu, care intervine telefonic), a neimplicării în implicare, a sobrietăţii în spectacular. Câştigându-şi celebritatea tocmai prin cultivarea unui stil „popular”, aceşti specialişti, care păreau o anexă a jurnaliştilor, s-au insinuat treptat în locul lor, devenind vedetele audiovizualului de astăzi. Prestigiul şi popularitatea vedetelor se traduc în venituri personale consistente: la ABC, Barbara Walters avea un contract de 10 milioane de dolari pe an. Animatorii celebri de talk-show-uri au, la rândul lor, venituri considerabile: David Letterman câştigă 14 mln. de dolari pe an, iar Oprah Winfrey – 34 mln. de dolari pe an.