Ideea de unitate europeană din perspectivă istorică.

Unitatea spaţiului european catolic, aflat sub autoritatea spirituala a papalităţii, se realizează pentru prima oara în jurul anului 800 în formula imperială a lui Carol cel Mare, care, prin includerea în imperiul său a teritoriilor situate între Pirinei, Oder, Tisa şi Marea Adriatică, îşi câştigă din partea contemporanilor titlul de "părinte al Europei". Ideea Unificării europene apare prima dată în condiţiile proprii preocupărilor Evului Mediu de a se apăra împotriva pericolelor, dar acea Uniune a rămas timp îndelungat doar o aspiraţie a unor gânditori, filosofi, sfetnici. Într-o primă etapă Uniunea n-a avut sorţi de izbândă, deoarece ea a fost suprimată de lupta pentru suveranitate şi identitate naţională. Ideea reînvie abia în sec. XIV-XV când apar câteva proiecte de adunări de regi şi prinţi. În acest sens, Pierre Dubois (1250-1320) în lucrările sale, (1300-1306), desemnează drept ideal realizarea păcii între naţiunile creştine şi cruciada împotriva necredincioşilor. Soluţia pe care o propune este cea a unei confederaţii europene, sub egida spirituală a Papalităţii. În 1303 Dante în opera „De Monarchia” se pronunţă pentru o monarhie unită, inspirată din lumea romană. George Podiebrad propune în 1463 suveranilor Europei un proiect de confederaţie europeană antiotomană. El pleda pentru înfiinţarea unei adunări, în cadrul căreia, câte un vot să revină Franţei, Germaniei, Veneţiei, principilor italieni, Spaniei, Poloniei, Ungariei, ducilor Burgundiei şi Bavariei, hotărârile luându-se prin majoritate de voturi. Datorită propunerii sale George Podiebrad intră în istorie ca „autorul primei încercări practice de a transforma Europa într-o federaţie”. Prima jumătate a secolului al XVII-lea Sully, a formulat aşa-numitul "Mare proiect", adresat cardinalului Richelieu şi atribuit regelui Henric al IV-lea al Franţei. Acest proiect căutând să soluţioneze problemele continentului prin formule de tip federal. Se considera, astfel, că forma de organizare optimă existentă a cinci monarhii elective (Imperiul Romano-German, Statul Papal, Polonia, Ungaria, Boemia), a şase monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia, Lombardia) şi a patru republici suverane (Veneţia, Italia, Elveţia şi Belgia), cu suprafaţă şi forţă economică relativ egală. Rezolvarea tuturor problemelor litigioase urmau a reveni unui Consiliu al Europei, format din şase Consilii provinciale. În aceeaşi epocă un alt gânditor al vremii William Penn, fiul unui amiral englez, propune în 1692 o unificare a Europei printr-un contract permanent şi organizarea unui parlament european, care să reprezinte diferite popoare şi nu prinţi ai Europei, şi să nu fie bazată pe motive religioase. Astfel, Imperiul Romano-German urma să aibă 12 reprezentanţi, Franţa şi Spania câte 10, Italia 8, Anglia, Turcia şi Rusia câte 6, Elveţia şi Polonia câte 4, Portugalia, Danemarca, Veneţia câte 3, Holstein şi Kurland câte 1. În acest context J.J. Rousseau propune o confederaţie, Montesquieu crede că cel mai potrivit model de organizare a Europei ar fi liga Lyceană, iar Voltaire crede că realizarea unirii Europei este posibilă doar sub conducerea lui Frederic al II-lea. Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-1825) împreună cu Augustin Thierry, înaintează un plan de reorganizare a societăţii europene, prin reunirea popoarelor sale într-un singur corp politic, cu păstrarea independenţei naţionale. Este un adevărat proiect-pilot al Statelor Unite ale Europei, în care se încorporează deopotrivă elemente ale liberalismului, pacifismului şi ale socialismului utopic, într-o formulă de organizare federativă. Victor Hugo în 1848, lansează ideea creării „Statelor Unite ale Europei”, după modelul SUA. Realizarea practică a obiectivelor Pan-Europei urmau a fi realizate în mai multe etape. Într-o prima fază, era preconizată convocarea unei Conferinţe pan-europeane, în cadrul cărora urmau a fi dezbătute problemele dezarmării; ale unificării - comunicaţiilor, vămilor, monedelor; protecţia minorităţilor; reglementarea datoriilor şi reparaţiilor de război; În faza următoare, să se încheie tratate de arbitraj obligatoriu, un pact de securitate între toate statele europene democratice. În sfârşit, elaborarea şi adoptarea Constituţiei pan-europene, cu parlament bicameral al continentului, o cameră a popoarelor, cu 300 de deputaţi, şi una a statelor, reprezentând cele 26 de state continentale, iar limba engleză să fie introdusă ca limbă obligatorie în şcolile primare si secundare. Coudenhove-Kalergi a lansat în 1924 un Manifest european, în care se adresează tuturor forţelor democratice din Europa să militeze pentru unificarea economică, politică şi militară a continentului, prin uniune vamală şi înlăturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu şi garanţii reciproce de securitate. În 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunţă favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann, se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate. Astfel, în 1924 ia fiinţă Uniunea Vamală Europeană. Mişcarea şi-a propus realizarea unei uniuni vamale în jurul unui nucleu central reprezentat de Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg, cu atragerea URSS, a Marii Britanii şi a SUA. În 1924 apare Asociaţia pentru Cooperarea Europeană, care a încercat să coaguleze unitatea elitei economice, politice şi intelectuale din ţările europene în jurul unui program de extindere a cooperării economice, prin atragerea Marii Britanii în Europa Unită, şi colaborarea cu Uniunea Sovietică, Turcia, Statele Unite şi dominioanele britanice. In 1926 este creat Cartelul Internaţional al Oţelului între Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg, cu reglementarea producţiei pe baza de cote anuale, şi înfiinţarea comitetului de studiu germano-francez, sub conducerea Émile Mayrisch, pentru promovarea unităţii economice a continentului şi contracararea concurenţei americane. Între 4-23 mai 1927, la Geneva se întruneşte o Conferinţă economică mondială, în cadrul căreia sunt luate în dezbatere problemele legate de liberalizarea comerţului, desfiinţarea barierelor vamale, modalităţile de aplicare ale clauzei naţiunii celei mai favorizate. La 19 septembrie 1946 Winston Churchill la Zurich se pronunţă în favoarea formării Statelor Unite ale Europei în jurul axei franco-germane, fără Marea Britanie şi pe principiul respectării suveranităţii. 1950, 9 mai: Robert Schuman, propune planul ce va sta la baza CECO ("Declaraţia Schuman"). Ideea a aparţinut francezului Jean Monnet, fiind prezentată de către Robert Schuman, la o conferinţă de presă, în cadrul căreia propune Germaniei şi celorlalte state din Europa Occidentală să alcătuiască o piaţă comună, în vederea conjugării forţelor pentru reconstrucţia economică a statelor lor. „Supranaţionalitatea” este punctul de plecare a unei construcţii europene mai largi dar în baza acestor limitări se puneau temeliile unei federaţii europene, se profila viitoarea Uniune Europeană, care pas cu pas îşi va demonstra necesitatea şi eficienţa.