Am ales pentru cea de-a doua funcţie a presei denumirea “de corelare” în onoarea politologului din S.U.A., Harold D. Laswell, cel care a fundamentat, în 1948, Teoria sociologică funcţionalistă. Acesta, reamintim afirmaţiile sale, credea că mass-media funcţionează benefic pentru societate din patru puncte de vedere:
1) supraveghează mediul înconjurător (funcţia de informaţii şi ştiri),
2) corelează un răspuns informaţiilor strânse (funcţia redacţională),
3) distrează cititorul, ascultătorul ori telespectatorul (funcţia de divertisment),
4) transmit cultura generaţiilor care vin (funcţia de socializare).
În anii ’50, mass-media era în plină ascensiune în America, în special audio-vizualul, ca peste tot în lumea civilizată, iar încrederea în comunicarea de masă nu avea fisuri, în context general. Astăzi, mediile nu mai sunt creditate a funcţiona atât de pozitiv pentru societate şi nici nu mai stârnesc entuziasme ori susţineri pline de optimism. Acum, deşi timpul alocat de indivizi “consultărilor” mediatice a crescut, mass-media sunt utilizate mai mult pentru recreere, divertisment, evaziune şi mai puţin pentru informare propriu-zisă, dar şi mai puţin pentru confirmări de opinie, interpretare a informaţiilor. Acest fapt pare a se contura în acest fel şi din studiile şi volumele “de atitudine” ale multor oameni de presă din lume.
Apoi, dorinţa de a avea cât mai multe evenimente în direct, “live”, goana după instantaneu, după senzaţional, accentul pus pe ştirile “calde”, fac din mass-media instrumente ale alertei continue care au redus drastic timpul destinat analizelor, comentariilor şi meditaţiei. De aceea se şi întâmplă atât de frecvent derapajul atenţiei către fenomenul mediatic, un narcisism de circumstanţă, în strânsă relaţie cu dezinteresul real faţă de evenimentele asupra cărora tocmai referă. Nu mai contează ce s-a petrecut, ci ceea ce se vede pe micul ecran sau ceea ce se scrie în paginile presei tipărite. Media devin, în modernitate, evident autarhice, preocupate obsesiv de propriile norme de conduită, multiplicându-şi habitudinile şi autopropunându-se ca principal subiect de difuzare. Suntem tot mai aproape de realizarea plenară a sintagmei din anii ’60 a lui Marshall McLuhan: The media is the message!
Ba chiar, cum se poate observa cu ochiul liber, în multe talk-show-uri televizate, ziaristul ia locul vedetei, discursul său fiind adesea mai amplu, în timp, decât al celorlalţi invitaţi, care par a avea doar rolul de a-l stimula. Funcţia de corelare a avut mereu drept caracteristice interpretarea şi judecata de valoare prin filtrele cărora trec faptele şi întâmplările din realitatea pluriformă. Graniţa dintre informaţie şi opinie a fost întotdeauna greu de stabilit. Acum se postulează că însăşi difuzarea informaţiilor despre un eveniment, selecţia în vederea transmiterii pe post (sau tipăririi) reprezintă un act de interpretare a acelui eveniment, a acelei informaţii. Simpla selecţie a unei informaţii reprezintă un act interpretativ. Dar, cum spuneam, deşi răgazul acordat meditaţiei asupra evenimentelor s-a scurtat vizibil şi se doresc mereu mai multe informaţii, unii observatori avizaţi susţin că: “Pe cetăţean nu-l interesează evenimentele, ci informaţiile, evenimentele puse în formă mediatică prin munca ziaristului”. Această afirmaţie a fost prilejuită de marea dezamăgire pe care a produs-o mediatizarea simulacrului de război din Golf, atunci când o bună parte a presei s-a mărginit doar să transmită imagini şi sloganuri furnizate de oficialii NATO, lipsind publicul de comentarii şi interpretări. S-a vorbit chiar, cu acel prilej, de o catastrofă mediatică:
“Este un lucru grav, de bună seamă. 1991 va rămâne o dată în istoria mijloacelor de comunicare în masă şi încă una ruşinoasă. Boala a lovit. Dar examenul clinic indică remediile. Ce s-a întîmplat? Pur şi simplu ziariştii au abdicat. Cei de la televiziune s-au transformat în acari de imagini venite din toate direcţiile. Confraţii lor de la radio şi din presa scrisă s-au lăsat subjugaţi de show, au petrecut ore întregi privind emisiunile canalului american CNN, acest « robinet de imagini », în loc să-şi facă meseria, să caute activ informaţiile şi să le analizeze. Catastrofa mediatică a pus în evidenţă ceea ce în fapt toată lumea ştia prea bine: evenimentul brut oferit privitorului în timp real este lipsit de semnificaţie”. Deci, în absenţa ziariştilor nu există informaţie. Tocmai asta caută publicul, în primul rând, o realitate mediatică “tratată” profesionist şi investită cu sens (un sens lipsit de zone absconse), care să-i fie apropiată, familiară şi care să-l ajute, prin coerenţă, să se simtă în siguranţă, solidar cu lumea înconjurătoare. Pentru că graniţa dintre informaţie şi comentariu prezintă un grad mare de incertutudine, ziarele au pagini speciale de opinii, în dorinţa de a separa istoria evenimentelor de părerile posibile prilejuite de aceste evenimente. La fel procedează şi mijloacele audiovizuale, propunând talk-show-uri, emisiuni de analiză, apelând la colaboratori externi pentru comentarea faptelor din realitatea politică, financiară, sportivă etc.
Informaţie, comentariu, ştire au fost întotdeauna termeni cheie ai jurnalisticii, iar accentele s-au pus în mod diferit de-a lungul istoriei presei pe o valoare sau alta. Comentariile, opiniile, punctele de vedere au fost privilegiate în perioada de început, un public avizat întreţinând interesul pentru dezbaterile de idei pe diverse teme de interes general, pentru ca ultimul secol să pună accent preponderent pe valoarea de informare a presei. “Fără informaţie proaspătă nu am avea decât un comentariu asupra unor lucruri deja ştiute. Interesant, probabil, chiar stimulativ; dar comentariul nu este ştire. Informaţia este. O afirmaţie citată adesea pe marginea acestui subiect îi aparţine lui C.P. Scott, editorul ziarului “Manchester Guardian”: Comentariul este liber, dar ştirile sunt sfinte”.
Însă problema comentariilor este delicată, fiind mai totdeauna dificil de “îndepărtat” opiniile din celelalte genuri jurnalistice. Şi aceasta datorită faptului că natura umană este profund subiectivă, iar natura jurnalistului nu face excepţie, bineînţeles. De aceea, apar comentarii în texte jurnalistice uneori chiar şi fără dorinţa autorilor lor.
Comentariile pot fi: deschise, mascate şi accidentale.
Comentariile deschise implică puncte de vedere personale care aparţin autorilor, spre deosebire de editorial care reprezintă punctul de vedere al redacţiei. Ele nu sunt prezente niciodată în paginile informative şi nimeni nu le asimilează informaţiei. De obicei, comentariile sunt făcute de personalităţi ale câte unui domeniu şi se axează, totuşi, pe chestiuni de interes general sau local, interes generat de apariţia unei probleme într-o sferă care priveşte publicul, direct ori indirect. Sunt permise comentariile subiective, polemice ori chiar partizane. Aici trebuie să funcţioneze numai regula onestităţii, adică să fie limpede cine afirmă, la vedere, atribuirea să nu comporte ezitări. Sunt specialişti care afirmă că presa tipărită se va întoarce la preponderenţa comentariilor şi opiniilor, aşa cum stăteau lucrurile la începuturile presei. De ce se va întâmpla acest fapt? Pentru că mijloacele audiovizuale şi noile media au capacitatea de a transmite un volum enorm de informaţii, într-un timp scurt şi cu o promptitudine evident superioară presei tipărite, oferind, de asemenea, detaliile cele mai semnificative (în special, imaginile). Publicul ar putea, astfel, să caute interpretările şi semnificaţiile de profunzime în presa tipărită pentru ştirile şi informaţiile căpătate pe celelalte canale.
Comentariile mascate (cu caracter intenţional), ca şi cele accidentale (întâmplătoare şi lipsite de intenţie) sunt clandestine şi pot fi detectate în limbajul folosit, în redactarea materialului, în realizarea documentării (sursele apelate) sau chiar în prezentarea grafică şi în alegerea titlurilor.
În special, pentru evitarea comentariilor accidentale se recomandă atenţia continuă la semnificaţiile implicite (subiacente) ale cuvintelor, la sensurile lor originare, ca şi la sensurile dobândite într-un segment de timp şi pentru grupuri sociale sau profesionale distincte. Semnificaţiile în mişcare ale cuvintelor, înţelesurile multiple ale unora dintre ele ori conotaţiile pe care le acceptă limbajul în diverse contexte fac necesară precauţia atentă în redactarea modernă. Nu-i deloc uşor sau simplu să găseşti un limbaj neutru chiar şi pentru cele mai anodine întâmplări, deoarece cuvintele s-au încărcat de semnificaţii cu mult înainte de a le utiliza noi. Şi chiar sub ochii noştri, vrăjiţi, îşi augmentează sau îşi pierd o parte a înţelesului tradiţional, pentru că necontenit se schimbă opiniile, concepţiile, modurile de gândire asupra unei problematici tot mai complexe cu care omul modern vine în contact sau măcar de a cărei existenţă ia notă.
În doar câţiva ani, societatea românească şi-a schimbat opiniile despre o sumă destul de amplă de chestiuni sau abia a aflat câte ceva despre altele. În acelaşi timp, au intrat în uzul public o serie de cuvinte necunoscute sau neutilizate până acum câţiva ani din lipsă de context social permisiv. Limbajul urmează cu stăruinţă noile fapte şi noile gânduri ale omului. Şi în toată lumea se petrec fenomene asemănătoare. Astfel, gândim altceva (sau gândim ceva) – şi exprimăm în consecinţă – despre: partide, proprietate, femei, parlament, sex, homosexualitate, handicapaţi, piaţă liberă, stat, guvern, sindicate, preşedinţie, negri, maghiari, străini, interes, consens, comision, patroni, echilibru politic, economie de piaţă, Europa, America, vecini, animale, consum, producţie, globalizare, finanţare, extindere, conflict, ruşi, moldoveni, credinţe, avort, educaţie, urbanism, civilizaţie, politologie, şomaj, inflaţie, profit, concurenţă, mass-media, jurnalişti, propagandă, servicii secrete, justiţie, bănci etc. Toate aceste achiziţii sunt prezente în limbaj, în comunicare, în schimburile de opinii şi, automat, în mass-media. În toate aceste cazuri, exactitatea în exprimare este mai mult o probabilitate decât o certitudine.
Comentariile mascate şi comentariile accidentale trebuie disjunse de comentariile implicite, datorate în special selecţiei, deşi există zone în care interferă.
Cronica, pamfletul, analiza, documentarele radio şi cele de televiziune sunt de asemenea expresii ale funcţiei de interpretare (corelare), ca şi rubricile destinate opiniei cititorilor, în ziare, la radio sau la TV.
Analiza poate genera, pe subiecte de importanţă, articole în care să rămână protagonistul principal sau, mai des, este doar o parte intercalată într-un subiect mai amplu. Analizele diferă de ştiri prin particularitatea că nu tratează, obligatoriu, subiectele fierbinţi (dar nici nu le evită) şi că disecă amănunţit evenimentele în încercarea de a explica, propunând noi indicii şi chiar făcând prospecţiuni. Accentele se îndreaptă spre explicare şi interpretare şi, mai ales pentru presa tipărită, analiza pare a fi destinată încă unei promiţătoare cariere. Şi aceasta pentru că relatările de primă instanţă ale evenimentelor sunt realizate de media electronice, care nu pot concura însă amploarea şi profunzimea unei analize-dezbateri găzduită în media tipărite. Presa scrisă va reveni, probabil, la vechea ei menire, adică aceea de a promova şi transmite valorile eticii, împreună cu valorile teoretice fundamentale.
Dar, probabil, cel mai cunoscut gen jurnalistic generat de funcţia de interpretare este editorialul. Editorialul este adesea numit articolul de fond pentru că, în epoca în care punctele forte ale presei stăteau în interpretările realităţii oferite cititorilor, era aşezat pe prima pagină, central şi scris de redactorul şef. Oricum, exprima punctul de vedere al publicaţiei, ceea ce se întâmplă şi astăzi. Dar astăzi editorialele nu mai stau doar pe prima pagină, ci (şi) pe pagina editorială, care este în interior. În multe publicaţii, în special anglo-saxone, editorialele nu sunt semnate. În România, toate ziarele care publică editoriale le aşează pe prima pagină, iar acestea sunt semnate. Ziarul Monitorul publică, de obicei, două texte editoriale, pe care le tipăreşte în pagina 6, rezervată şi altor comentarii: cronici de teatru, de film, de carte, opinii asupra unor subiecte diverse. În 1993-94, ziarul a dorit să publice editorialele sale nesemnate. Pe lângă apatia editorialiştilor în a-şi mai produce “textul”, s-a constat că şi interesul cititorilor acestei rubrici scăzuse. Aşa că Monitorul a revenit la editorialele semnate .
“Editorialele conferă unui ziar un caracter propriu, distinct faţă de ştirile pe care le relatează. Ele permit ziarului să stabilească o relaţie cu comunitatea căreia i se adresează, uneori spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună. Ceea ce face ca pagina editorială să fie diferită de toate celelalte este opinia. Este la fel de important să nu se înlocuiască opinia din editorial cu ştiri pe cât este de important să nu se exprime păreri în coloanele de ştiri. Un editorial trebuie să spună ceva. Trebuie să adopte o anumită linie. De preferinţă o linie distinctă, care să fie în acord cu specificul ziarului, chiar cu conştiinţa”.
Post a Comment