Analiza conflictelor în societate (politice, economice, sociale, culturale etc.)

Respectiv, în baza diferitor cauze, care provoacă sau generează conflictele, acestea din urmă pot fi clasificate în obiective şi subiective, structurale şi funcţionale, realiste şi inventate, adică, nerealiste, raţionale şi neraţionale. Clasificarea conflictelor care au loc în societate poate fi efectuată şi după sferele ei fundamentale, în conformitate cu care se disting conflicte economice, politice, entice sau între naţiuni, culturale etc. După criteriul de timp se pot distinge conflicte permanente, adică de lungă durată, şi provizorii, adică episodice, temporale. Cât n-ar fi de paradoxal conflictele mai pot fi clasificate în reuşite, soldate cu succes, şi nereuşite.

În componenţa conflictelor sociale un loc aparte îl ocupă conflictele politice. Specificitatea lor constă în aceea, că ele se desfăşoară şi se manifestă în sfera politică, adică apar şi există în legătură cu puterea politică, cu existenţa şi manifestarea/funcţionarea ei în cadrul societăţii concrete. Relaţiile din cadrul acestei sfere sunt foarte complicate şi variate, şi totuşi, generalizând pot fi împărţite în două grupe de bază:

1) relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor, membrilor societăţii în cadrul acestei puteri;

2) relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea ei între diferite grupuri şi relaţii întru realizarea ei în practică, relaţii de luptă pentru determinarea strategiilor, priorităţilor, direcţiilor, formelor şi

metodelor activităţii ei.

Conflictul politic poate fi definit ca ciocnirea, confruntarea rivalitatea subiecţilor politici, condiţionate de caracterul diametral opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor, valorilor lor.

Conflictul politic se caracterizează printr-un şir de trăsături specifice: a) el reprezintă ciocnirea, rivalitatea subiecţilor politici, condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor,concepţiilor politice; b) el se distinge prin aceea, că interacţiunea dintre subiecte vizează interesele generale, universale care afectează atât majoritatea sau chiar toţi cetăţenii şi de sigur, puterea de stat; c)obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică şi de stat, posedarea sau stăpânirea ei, aranjamentul instituţiilor puterii, statutul juridic al grupurilor sociale, valorile şi simbolurile puterii politice şi în genere a întregului sistem politic; d) conflictele politice se deosebesc de toate celelalte nu numai prin caracterul lor complicat şi multiaspectual, dar şi prin aceea că ele într-un fel sau altul suntorganizate, instituţionale.

În dependenţă de nivelul sau rangul, calitatea subiecţilor participanţi la conflictul politic acesta poate fi: interstatal (subiecte - statele şi coaliţiile statale); în interiorul statului (intrastatale) subiectepot fi ramurile puterii (Preşedinţia, Guvernul, Legislativul, ş.a.) partidele politice, care luptă pentru a veni la putere în interiorul statului dat etc.; regional (subiecte - forţele politice regionale); locale (lupta forţelor politice pentru control asupra organelor administrăriilocale).

Conflictul politic, în esenţa sa, nu se deosebeşte de alte procese sau fenomene similare, exprimând un antagonism, o relaţie opozantă între două sau mai multe entităţi ale căror interese sunt contrarii în privinţa deţinerii şi gestionarii unor resurse.Entităţile care se află în conflict dacă sunt şi se manifestă în spaţiul politic, iar conflictul este monitorizat şi gestionat de instanţe politice, dobândeşte aspect politic, fiind încadrat şi definit ca având natură politica în tipologia conflictelor.Sursa generatoare de conflicte sociale o reprezintă puterea. Definiţia cea mai cunoscuta a puterii este cea a lui Max Weber. Acesta priveşte puterea drept conceptul fundamental în stratificare, clasa, statusul şi partidul fiind trei dimensiuni distincte ale acestuia. În linii mari, clasele erau rezultatul distribuţiei puterii economice, statusul reprezenta un fel de putere socială definită normativ, iar partidele erau grupuri active în sfera politica ce urmăreau diverse scopuri. 
Weber a definit apoi puterea în sens general ca fiind probabilitatea persoanelor sau grupurilor de a da curs propriei voinţe chiar şi atunci când alţii se opun. Dacă analizam definiţia lui Weber observăm cu siguranţa în ea ideea de conflict şi intenţie. Numeroşi sociologi care i-au urmat au presupus că puterea implica şi chiar determina rezistenţa subordonaţilor care trebuie înfrântă de supraordonaţi.

La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse naturale ale diferenţei sociale”. Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”;– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora se înregistrează cazuri când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca „anormală” sau „ilegală” de către un alt grup cultural.„Normele de conduită” ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiaşi grup, considerate ca „produse secundare ale vieţii culturale���, determină apariţia unor condiţii sociale divergente şi eterogene la nivelul influenţei resimţite de indivizi. Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei numai în condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre „codurile culturale sau dintre „normele de conduită” pot genera comportamente infracţionale. Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază producerea lor datorită următoarelor situaţii:–dezvoltare economică mai redusă;
–existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;–prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;
–existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială